Acest spirit a continuat și o bună bucată din săptămânile și lunile care au urmat. Tot cu Gabi am fost la cabană în Băișoara, unde am profitat din plin de spa și de pârtii. Apoi cu Miruna și prietenii noștri comuni, la Straja. Trecuseră trei ani de când am fost ultima dată la o cabană de schi în gașcă. Apoi chiar la un majorat, la o prietenă din Sibiu, experiență pe care nu o mai trăisem din liceu. Aceeași pensiune în care mi-am spart capul cu șapte ani în urmă, dar de data asta fără incidente. Îmi era dor să dansez din nou pe hit-uri românești aducătoare de nostalgie.
Apoi pe Vlădeasa, unde s-a alăturat și Cristi, prietenul meu cel mai bun, a cărei absență a fost resimțită puternic cu un an în urmă. De atunci am reînceput să ne vedem constant. Apoi la o altă cabană romantică și relaxantă de ziua mea. Totul părea că se așază. Simțeam că am puterea să materializez orice dorință profundă, îngropată adânc în trecut din lipsă de timp și energie. Sau din lipsă de priorități sănătoase.
Așa am început să îl plimb, împreună cu Gabi, pe Peppo, un cățel în vârstă de 12 ani, luat de la ecarisaj și ținut în foster de niște fete extrem de generoase, care se mai ocupau de alte animăluțe și nu reușeau mereu să le scoată pe toate în parc. Întotdeauna mi-am dorit să adopt un câine sau o pisică, dar realitatea faptului că locuiesc în chirie și situația nu se va schimba prea curând m-a lovit chiar când râvneam mai mult la un animal de companie. Peppo a apărut la momentul potrivit și ne-a oferit câteva seri memorabile, pline de pace, alergături - "moșul" se ținea bine pentru vârsta lui - și de sentimentul că facem fericit un mic suflet. Bucuria lui de a hoinări pe străzile Clujului era contagioasă și mulțumită ei uitam adeseori de frigul iernii.
Dar începutul anului nu a fost lipsit și de greutăți, întrucât tot atunci am fost diagnosticată cu HPV - o, ce veste minunată că în sfârșit a fost decontat complet vaccinul, chiar dacă eu am beneficiat de lege abia la a treia doză. Așa am vizitat recurent clinica, timp de trei luni, bucurându-mă de trei (!) proceduri de cauterizare. De altfel, găseam o oarecare liniște și relaxare în sedările ce mă adormeau complet, deci să privim partea plină a paharului. Bine că nu a fost mai rău, așa îmi place să gândesc. Mereu se poate mai rău.
Tot în ianuarie, bineînțeles, a început și munca, pe diferite planuri. Aflată în ultimul an de masterat, am reluat cursurile după vacanță, cu sesiunea bătând la ușă. Nu mă pot plânge totuși. Specializarea mea, Educație prin teatru, se simțea mai mult ca o joacă decât ca o responsabilitate. Profesorii erau extraordinari, colegii curioși și binevoitori, iar examenele adesea practice reprezentau doar noi provocări de depășit. Cine ar fi crezut că voi primi notă maximă pentru că voi cânta Californication? Cursul de canto a băgat spaima în mine încă din primul semestru, însă m-a învățat mai multe despre controlul vocii decât aș fi crezut vreodată că e posibil, fiind complet paralelă cu orice teorie muzicală.
Cu chiu cu vai, cu mai mult vai, m-am apucat și de scris la disertație, așa cum am făcut și la licență - câteva pagini în iarnă, apoi grosul în vară, cu două săptămâni înainte de deadline. Totuși, a fost o alegere înțeleaptă să aștept. Cu AI-ul tot mai prevalent în viețile studenților, conducerea FTF a decis ca lucrările de final de an să fie scrise sub forma unor lucrări de cercetare de maxim 15 pagini, nu 50 ca înainte. Cum era vorba aia, "lasă pe mâine ce poți face azi, că poate mâine nu mai trebuie"? Ca subiect am ales să fac un studiu de caz pe programul de formare ARTA CA TERAPIE by Create.Act.Enjoy. | NEW GENERATION 2024 - 2025, din care am făcut parte timp de un an de zile.
Partea a doua a proiectului a început cu ultimele module teoretice și curând a urmat a doua perioadă de practică, unde am făcut echipă cu Melania. Între noi s-a conturat o sinergie desăvârșită, iar atelierele la care am lucrat împreună ne-au adus mai aproape una de cealaltă. M-am bucurat să revăd fetițele de la Căsuța Bucuriei, fiindcă mă atașasem de ele cu câteva luni în urmă, dar și seniorii de la căminul pentru persoane vârstnice FÉBÉ. Am interacționat, de asemenea, cu pacienți noi și cadre militare de la Spitalul Militar de Urgență Dr. Constantin Papilian. Le-am înseninat ziua tuturor beneficiarilor prin teatru, dans, muzică, desen și lucru manual, iar ei ne-au înseninat-o pe a noastră participând cu entuziasm la orice activitate, depășindu-și inhibițiile legate de anumite provocări precum cântatul și descoperindu-și pasiuni noi. A fost o plăcere să învăț câte ceva de la fiecare dintre ei și, în special, de la Melania.
În ce privește munca mea de jurnalist și critic, am continuat să scriu din ce în ce mai mult pentru Cinemagia. La finalul lunii ianuarie am participat ca reprezentat al publicației la o cină organizată de Netflix pentru presa din România și prezidată de doi dintre directorii executivi ai companiei, responsabili de regiunea Europei de Est. O experiență unică ce m-a învățat cum funcționează dedesubturile platformei de streaming, acompaniată de mâncare delicioasă și cunoștințe noi, neașteptate - s-a întâmplat ca la masă să se afle și prietena cea mai bună a Liviei, o fostă colegă de liceu și prietenă apropiată, care mă găzduia în acel moment.
Tot mulțumită Cinemagia, anul ce a trecut a fost bogat în interviuri. Dacă în 2024 mă ocupasem doar de două, 2025 a adus oportunități de neimaginat până în acel moment. Am început în aprilie, cu primul meu roundtable. Și nu pentru orice serial, ci tocmai pentru sezonul al doilea din Andor. ANDOR!!! Cel mai de succes serial Star Wars live-action, nominalizat la cele mai importante premii și apreciat de public și critici deopotrivă. Mai ales de mine. Cei care mă cunosc de mult timp știu că sunt o fană înfocată a francizei, într-atât încât mi-am scris chiar și lucrarea de licență pe Fenomenul Star Wars (pe LiterNet aici). Văzusem primul sezon recent - nu îmi dau seama de ce dintre toate, fix acest serial îl amânasem atâta timp după lansare - așa că acțiunea îmi era proaspătă în memorie.
Pe lângă faptul că era prima dată când intervievam mai multe persoane deodată (actorii Denise Gough, Kyle Soller și Ben Mendelsohn - care a jucat și în Rogue One: A Star Wars Story!!!), prima dată când participam la un roundable (nici nu știam cum se desfășoară unul) și prima dată când interacționam cu cineva din universul acesta pe care îl iubesc de aproximativ 15 ani, emoțiile nu se opreau aici. În aceeași dimineață în care a fost stabilit interviul, planificasem să plec la Bistrița cu Anda Drăgan, o altă colegă de la Arta ca Terapie, pentru a susține un atelier cu liceeni din Școala Altfel. Ea m-a invitat, îi promisesem de mult că merg, iar oportunitatea era frumoasă și se plia perfect pe ce făceam în programul de formare sau la master. Era ce îmi doream să fac, mereu mi-a plăcut să lucrez cu elevi, iar eu cu Anda colaboram cu ușurință una cu cealaltă. Dar părea imposibil să pot să le fac pe amândouă.
Și totuși, divinitatea le aranjează mereu cum e cel mai bine. Întâmplarea face ca la liceul la care am mers noi să predea Andrei, unul dintre prietenii mei cunoscuți la cabanele de dezvoltare personală. Știam că se angajase recent ca profesor, dar nu știam unde. Iar el știa că eu mă ocup cu atelierele de teatru și chiar vorbisem că poate facem un parteneriat într-o zi. Ziua aceea venise și ne luase pe amândoi prin surprindere, dar pentru mine a fost mană cerească. Pentru că apartamentul în care locuia era gol și la câteva minute de mers pe jos de școală. Așa că după două ore de atelier, am avut exact răgazul necesar pentru a ajunge la el acasă și a-mi instala biroul provizoriu. Nici nu am mai avut timp să am emoții. Am intrat în meeting, mi-a venit rândul o singură dată să pun o întrebare - deși Ben Mendelsohn a insistat să mai pun încă una, nu puteam să trec peste ordinea impusă de moderator - și astfel mi-am împlinit un vis și, de asemenea, m-am bucurat de o dimineață plăcută cu elevii din Bistrița și cu oameni dragi, pe care nu îi văd cât de des mi-aș dori.
Celelalte interviuri care au urmat au fost mai lipsite de evenimente, dar nu de trecut cu vederea: Lauren Cohen, care o joacă pe Maggie în The Walking Dead și în spin-off-ul Dead City; David Duchovny (Fox Mulder în X-Files, Denise Brysone în Twin Peaks); Frații Duffer, creatorii Stranger Things, Guillaume Marbeck, care îl joacă pe Jean-Luc Godard în Nouvelle Vague (r. Richard Linklater); Anghel Damian, regizorul filmului de acțiune Cursa.
Totul a culminat în noiembrie, cu prima mea vizită pe platoul unei producții internaționale, tocmai în Londra (mai exact la Chavenage House, lângă Tetbury, Cotswolds). Acolo se filma sezonul al doilea din Rivals, un serial de epocă de pe Disney+, aclamat de spectatori și cu cronici laudative. Am avut onoarea să fac parte din micul grup de jurnaliști care au vizitat platoul și au intervievat nouă actori din distribuție, printre care și David Tennant (cunoscut pentru rolul lui Doctor Who din serialul omonim).
Iar cele câteva ore petrecute în Londra m-au adus față în față cu tabloul Sunflowers al lui Van Gogh, pe care l-am recreat cu entuziasm în copilărie. Apropo, de ce trebuie să fie britanicii mai cu moț și să folosească alte prize față de noi? Asta m-a costat o excursie în miez de noapte până la singurul supermarket din Tetbury...
Din fericire (sau din păcate), cele mai multe dintre călătoriile mele din 2025 nu au fost făcute în interes de muncă, și sunt recunoscătoare că am avut privilegiul să văd atât de multe orașe frumoase în premieră, aproape mereu cu Gabi. În martie am fost la concertul Sabrinei Carpenter din cadrul turneului Short n' Sweet la Berlin, o capitală pe care aveam de mult în plan să o vizitez - și am intrat pe gratis, din cauza unei erori de sistem a platformei de bilete! La Schaubühne am vizionat unul dintre cele mai impresionante spectacole de teatru din viața mea, Bucket List, de Yael Ronen & Shlomi Shaban. Prima vizită la un teatru din altă țară a meritat din plin.
În iunie am ajuns, tot cu el, la Bologna, pentru concertul lui Tate McRae din cadrul turneului Miss Possessive și, două zile mai târziu, la Florența, pentru concertul Green Day din festivalul Firenze Rocks, cu Weezer în deschidere. Cel din urmă a fost primul planificat, dar când obsesia mea cu diva pop a început să înflorească și am văzut că datele se sincronizau așa bine, niciunul nu a putut refuza ocazia. Singura problemă era că excursia în Italia se suprapunea cu prima jumătate a TIFF-ului, iar eu urma să scriu pentru redacția AperiTIFF pentru al cincilea an la rând. Dar am reușit să mă organizez astfel încât să îmi fac treaba înainte și după concediu, ca să mă pot bucura de experiență.
Cu toate acestea, a fost necesar un efort considerabil. După cum spuneam, în acea perioadă mă aflam contra-cronometru pentru terminarea disertației. Este o minune că am reușit să o finalizez și, pe lângă cronici, să mă ocup și de interviurile cu artiști internaționali din cadrul festivalului: cel cu consultanta de scenarii Vinca Wiedemann, care a lucrat cu regizori de renume ca Lars von Trier și Susanne Bier (aici), dar și cel cu Nadia Acimi (director de casting) și Jade Oukid (actriță) pentru Sirât, unul dintre filmele mele preferate din ultimii ani, cutremurător cum n-am mai văzut. Ultimul a durat atât de mult de transcris și tradus, încât am ratat pentru prima dată petrecerea de final de festival. Vă las pe voi să îl citiți (aici) și să decideți dacă a meritat. Tot în acele zile pline m-am revăzut și cu editorul Mircea Lăcătuș, la un an după ce l-am cunoscut, tot printr-un interviu, de data aceasta pentru Matca Literară.
Nu doar excursia mea s-a suprapus cu TIFF-ul, ci și FяAME - Festivalul Universitar de Teatru și Film, în cadrul căruia am susținut prima mea prezentare, pentru conferința Educație prin teatru și comunitate, bazată pe cercetarea de la disertație.
Am avut o escapadă de un weekend la Timișoara, pentru nunta fiului nașilor mei. Apoi am trecut și de susținerea lucrării, cu invitația de a o publica în revista facultății - fapt ce nu cred că s-a mai concretizat, dar tot mi-a oferit încredere în calitatea primului meu studiu de caz. O zi mai târziu, am plecat la FITT (Festivalul Internațional de Teatru Turda), unde scriam pentru GraFITT, revista oficială (o parte dintre articole pot fi citite pe LiterNet, cealaltă pe fitturda.ro).
La Turda am făcut un tur de forță cum nu credeam posibil, atingând un nou record de doar o jumătate de oră de somn într-o noapte, cu care nu mă mândresc deloc. A fost produsul unor decizii în lanț pe care le regret și mi le asum. Dar mi-am jurat că nu voi mai ajunge niciodată în aceeași situație. După atâtea luni de muncă nonstop, de dimineața până seara, aveam nevoie să evadez. În moduri mai mult sau mai puțin ortodoxe. Îi mulțumesc, însă, mentorului meu Mihai, care a avut grijă de mine și de colega mea Anca pe tot parcursul evenimentului. Îi mulțumesc și că mi-a îngăduit să dorm acasă, în Cluj, pentru a mă reface, din moment ce oricum am făcut drumul pentru ceremonia de premiere de la facultate, unde mi s-a oferit Premiul II și diplomă pentru "Angajament Social".
O amintire de neprețuit de la FITT va rămâne interviul luat coregrafei Aleisha Gardner, pe care o admir încă din 2015, de când mergeam cu mama la fiecare premieră a Teatrului de Balet din Sibiu. Când a aflat povestea, Mihai a avut ideea genială și generoasă de a-mi invita părinții la reprezentația spectacolului Anotimpurile, din ultima zi de festival. A fost ca și cum m-aș fi întors în timp, cu diferența că priveam dansul grațios al balerinilor în aer liber. Voi rămâne mereu recunoscătoare atât alor mei, cât și lui Gabi, că au fost alături de mine în acea seară și m-au ajutat cu mașina pentru a face toate drumurile necesare Cluj-Turda și înapoi. Nu aș fi reușit să le fac pe toate fără ei și nu cred că le voi mulțumi vreodată îndeajuns.
A urmat o escapadă foarte scurtă la Electric Castle, unde cânta Justin Timberlake - am cumpărat bilete pentru ziua de joi și am ajuns vineri, puțin după miezul nopții, din cauza traficului complet blocat. Nu am putut pleca mai devreme fiindcă a avut Gabi disertația chiar în ziua aceea, după prânz. Și totuși, ai crede că dacă pleci după ora 19:00 din Cluj, ajungi până la 22:00 la Bonțida, luând în considerare distanța de 27 de kilometri, nu? NU?? Norocul nostru că a întârziat și vedeta pop, așa că totuși am prins jumătate de oră de concert, cu o prestație oricum dezamăgitoare și o ploaie zdravănă de ne-a udat până la os. Dar na, nu le poți avea pe toate. La concerte e ca la păcănele. Mai câștigi, mai pierzi, mai nu câștigi.
Câteva zile mai târziu, mă aflam în avion spre Serbia, pentru a participa la MIOB - LAB of Cultural, Creative and Festival Journalism, organizat la Festivalul de Film European Palić. Am avut onoarea să mă regăsesc printre cei șase jurnaliști culturali tineri aleși în urma procesului de selecție, ceilalți venind din țări precum Italia, Franța, Belgia, Polonia și Serbia. În micuțul orășel sârbesc de pe marginea lacului am interacționat cu regizori ca Sergey Loznitsa, ale cărui filme se află adesea în competiție la Cannes, Petter Webber (am adorat Girl with a Pearl Earring când l-am văzut în facultate) și Peter Tscherkassky, cunoscut pentru filmele sale experimentale. Deși situat aproape de Belgrad, în festival nu s-a resimțit instabilitatea peisajului politic de la acel moment, poate doar în huiduielile zgomotoase auzite ca reacție la discursul unui politician din deschidere - din care noi, cei care nu vorbeam limba, oricum nu am înțeles nimic. În schimb, ne-am amuzat copios când regizorul ucrainean a urcat pe scenă pentru a-și revendica premiile, în prima zi și în ultima zi, de fiecare dată puțin pilit și foarte vesel.
Trecând peste aceste anecdote și peste prieteniile formate, primul meu workshop internațional m-a învățat ce înseamnă domeniul cinematografic pentru tinerii din străinătate. Cum se ajută, cum se susțin. Am descoperit o comunitate mult mai unită decât ceea ce cunoșteam. Așa am avut, pentru prima dată în viață mea, gândul să plec din țară. Sămânța o plantase Mihai de la FITT cu două săptămâni în urmă, când se minuna că am rămas aici. Însă odată ce am gustat din spiritul celor din afară, am început să privesc lucrurile din altă perspectivă. Îi mulțumesc mai ales mentorului nostru, Marko Stojiljković, pentru că datorită lui am început să scriu constant în engleză, pentru publicația de nișă Ubiquarian. Astfel am acoperit de la distanță festivaluri ca Locarno sau Sarajevo (variantele în română ale textelor au apărut pe LiterNet aici și aici).
Avionul de întoarcere a întârziat, am pierdut conexiunea și am aflat care sunt beneficiile pasagerilor când se întâmplă așa ceva - o apă și un sandvici, doar atât. În condițiile în care Gabi urma să mă ia de la aeroportul din Cluj pentru a ajunge la o cabană de lângă Sibiu, unde niște prieteni comuni își sărbătoreau ziua de naștere. Ne-am prezentat și acolo după miezul nopții, cum părea să fie moda în acea vară. O săptămână mai târziu am încercat airsoft pentru prima dată în viața mea și m-am întors cu vânătăi de neimaginat - băusem niște pălincă pentru a nu simți durerea gloanțelor, ceea ce a funcționat pe moment, dar m-a lovit ca un bumerang mai târziu, când am văzut ce am pe genunchi de la prea mult aruncat pe jos.
După o escapadă scurtă la Mureș, pentru a vedea cățelul lui Gabi de la țară, am ajuns la Untold. Având în vedere că ediția precedentă o sărisem, eram entuziasmată să simt din nou atmosfera specifică, deși line-up-ul pentru aniversarea de 10 ani a festivalului lăsa de dorit. Mă întorceam din nou ca simplu participant, după ce vreo doi ani lucrasem la casierie, unde puneam bani pe brățări, activitate chiar relaxantă când cozile nu erau infinite. Am dansat mai mult la scena retro, nu prea ne-a interesat niciun artist - în afară de Puya, la care am fost chiar de două ori - și totuși a fost una dintre edițiile la care m-am simțit cel mai bine. Dar și gașca a contat - foștii colegi de lucru ai lui Gabi, pe care îi cunoșteam în sfârșit și cu care mă aflam pe aceeași lungime de undă.
Apoi am fost la festivalul de filme horror Lună Plină, unde îmi doream să merg de vreo 10 ani și unde am văzut pelicule clasice precum Jaws și Day of the Dead, dar și multe lansări noi ce ne-au ținut cu sufletul la gură. Este una dintre amintirile cele mai de preț din 2025.
Apoi a venit excursia care a schimbat totul, cea pe Camino de Santiago, care l-a inspirat pe Paulo Coelho să scrie cartea mea preferată, Alchimistul. Am sperat că mă va inspira și pe mine. Încă de când am intrat în ultimul an de masterat m-am întrebat pe ce drum o voi lua după ce termin. Nu voiam să rămân în Cluj deoarece toate oportunitățile mele în carieră erau în București. Pe de altă parte, Gabi avea un job stabil acolo și niciunul dintre noi nu își dorea o relație la distanță. Luni de zile am așteptat un semn care să îmi arate încotro să mă îndrept. Ce să aleg între viața personală și cea profesională. Eterna dilemă. În trecut a fost simplu: o ofertă de nerefuzat se ivea și mă catapulta pe un drum. Dar în perioada de toamnă 2024 - vară 2025, ocaziile au apărut și au dispărut la fel de repede. Trebuia să iau o decizie orbește, fără nicio garanție de reușită. Sau cel puțin asta am crezut.
Fratele meu și-a amintit că să fac pelerinajul pe Camino este unul dintre cele două visuri ale mele, alături de excursia la Everest Base Camp. Doi ani după ce i-am împărtășit această dorință, a venit cu propunerea să organizăm o călătorie. Cum era prima dată când propunea să facem o excursie oriunde împreună, am acceptat fără să stau pe gânduri. Așadar, la final de august, am plecat eu, el, soția lui și Gabi să facem cei 100 de km, distanța minimă, pe Caminoul Portughez. Eu și Gabi am avut escală în Paris, așa că am reușit să văd în sfârșit Turnul Eiffel, dar și monumentul în onoarea Prințesei Diana, plasat chiar în locul accidentului, și Nuferii lui Claude Monet din Musée de l'Orangerie.
Am început Camino-ul din Vigo și am terminat în Santiago de Compostella, unde am primit certificatul de pelerin și unde se află moaștele sfântului Santiago, care a dat numele traseului. Drumul în sine a fost frumos, solicitant și m-a învățat lucruri noi despre propriul corp, dar nu pot spune că mi-a oferit vreo revelație.
Însă ce a urmat după cu siguranță a făcut-o. M-am întors acasă separat de cei trei companioni ai mei, întrucât eu eram singura care trebuia să ajungă la București - aveam bilete la concertul lui Andrea Bocelli din cadrul Unforgettable Festival. În aceeași zi au cântat, de asemenea, maestrul naist Gheorghe Zamfir și Paula Seling. Dar până să ajung acolo, plecam din Porto la răsărit și aveam escală în Valencia. Mereu îmi aleg escalele cât mai lungi și într-un oraș nou, pentru a apuca să-l vizitez.
Însă trezitul la 4 dimineața nu îmi surâde. Așa că și eu și Gabi ne-am întrebat ce a fost în capul meu. Am plecat, totuși, cu un bolt rezervat cu o seară înainte, de la cazarea din Póvoa de Varzim la aeroportul din Porto. După atâtea zile petrecute cu alți oameni, tânjeam după singurătate. Descoperisem un muzeu de artă gratuit în Valencia și eram sigură că acolo îmi voi petrece escala. Dar de ce ți-e frică nu scapi. Stăteam la coadă să mă îmbarc în avion, când am simțit o bătaie ușoară pe umăr. O fată cam de vârsta mea m-a anunțat în engleză că îmi este deschis ghizdanul. Erau doar câțiva milimetri, niciun pericol să cadă ceva din el. Totuși, i-am mulțumit politicos și m-am rugat în sinea mea să nu înceapă o conversație. Câteva secunde mai târziu, a strănutat. Tot din politețe, i-am spus un "bless you" timid. Și așa mi-am pecetluit viitorul.
După aceea nu am mai putut scăpa de ea oricât aș fi vrut. A intrat în vorbă cu mine, mi-a spus că o cheamă Cristina și că e din Germania. Am aflat că avem amândouă escală în Valencia și am decis că putem să pierdem timpul împreună. Și ea voia să viziteze un muzeu, așa că părea că suntem pe aceeași lungime de undă. Când am coborât din avion, ea mă aștepta deja jos. Nicio șansă să fug, așa că m-am resemnat. La o adică, îmi plăcea mult de fată și ne conectasem frumos, atâta doar că bateria mea socială era gata de mult. Când am ajuns în Valencia datorită spaniolei ei - că eu singură m-aș fi chinuit să îmi cumpăr bilet la metrou - Cristina a propus senină să mergem mai bine la plajă. Eu nici măcar nu știam că Valencia are plajă. Dar după ce am înghețat la 16 grade în Oceanul Atlantic, o baie în Mediterană nu suna rău deloc. Așa că am acceptat.
Și încă ce plajă! Nu am văzut niciodată nisip mai fin, apă mai cristalină, temperatură mai optimă și valuri mai perfecte. Atmosfera era de asemenea uluitoare: relaxare, tineri parcă scoși din reviste jucând volei, soare arzător și voie bună pretutindeni. Dacă Madridul mă impresionase cu doi ani înainte, Valencia era la alt nivel. Am decis că acolo vreau să mă mut, să trăiesc și să fiu îngropată. Mai mult în glumă. Cineva din cer m-a auzit, pentru că la bar mi-am făcut o cunoștință. O mică dramoletă s-a desfășurat timp de câteva săptămâni. Dar și datorită lui m-am întors, în octombrie, cu doi prieteni din liceu. A fost exact city break-ul lipsit de griji și program după care tânjeam, cu seri de club și băi în mare la miezul nopții. Am trăit și o scurtă poveste de film romantic prost, de tipul star-crossed lovers. Apoi m-am întors acasă, convinsă că am terminat-o cu Valencia.
Îmi amânasem plecarea la București, planificată pe toamnă, pentru câteva luni. Chiar înainte de Camino primisem invitația să mă alătur unei echipe de implementare a unor proiecte finanțate de Com'ON Cluj-Napoca, care urmau să se desfășoare într-un weekend din noiembrie. De asemenea, la început de octombrie, prietenii mei de la ZONA Creative Space și-au deschis ușile după multă muncă, așa că am ales să îi ajut prin coordonarea voluntarilor de pe departamentul Foto.
Am făcut deplasări pentru premiera Othello de la Teatrul de Balet din Sibiu, la invitația Aleishei Gardner (a devenit spectacolul meu preferat de balet!), la Timișoara pentru Chicago de la Teatrul Maghiar de Stat și la Teatrul Național Aureliu Manea Turda, pentru premiera Kapnobatai, în regia tânărului Mihai Gligan, cunoscut la Piatra-Neamț (cronică aici). Am mai avut o nuntă la Timișoara și o cabană la munte cu cercetașii, evenimente care au încununat relația mea cu Gabi.
Iar după toate acestea, am început o nouă relație cu Pablo, un băiat chiar din Valencia, cunoscut printr-o altă serie de coincidențe și mașinații ale destinului - inițial online, după excursia mea cu prietenii. Au urmat alte două drumuri la Valencia, pentru ca el să vină în România pentru prima dată după sărbători. Poate pare o nebunie. Relația cu el contrazice tot ce credeam înainte: că voi avea nevoie de o lungă perioadă singură odată ce mă mut din Cluj, că nu aș putea înțelege niciodată pe deplin pe cineva dintr-o altă cultură, că nu mă pot îndrăgosti de cineva online, care să fie chiar mai fain în realitate! Și totuși, viața mă surprinde din nou și din nou.
Tot o nebunie pare și că am plecat în Oslo pentru un weekend cu o fată cunoscută cu câteva săptămâni înainte pe Blabla Car și încă două prietene de-ale sale. Îmi doream atât de mult să văd și Peninsula Scandinavă! Parcă manifestasem totul. A fost o excursie obositoare, cu o cazare de tip hostel, cu baie comună și pereți de hârtie prin care orice sunet se auzea pe tot etajul. Însă a meritat efortul pentru a vedea în fața mea tabloul The Scream al lui Edvard Munch. După luni de zile de muncă de dimineața până seara, am avut nevoie de câteva decizii spontane și, poate, iresponsabile pentru a echilibra balanța. Aveam nevoie, din nou, să evadez.
Doar pentru a mă întoarce ulterior înapoi în cușca pe care o port cu mine tot timpul. Înapoi la programul la minut. Înapoi la trăitul mai mult pentru alții decât pentru mine. În prezent locuiesc la Cluj, unde se află o mare parte din familia mea. Cele mai multe evenimente importante se desfășoară în continuare la București. Prietenii mei cei mai apropiați sunt aproape toți la Sibiu. Iar iubitul meu e în Valencia, orașul în care plănuiesc să mă mut cât de curând. Mă împart între toate cum pot. Așa cum îmi împart cariera între film și teatru. Așa cum îmi împart timpul liber între activități culturale, diverse sporturi, jocuri de societate, călătorii, absolut orice stârnește interesul meu sau al vreunui apropiat. Sunt mulțumită cu viața mea. Conștientizez cât de privilegiată sunt să pot să fac toate aceste lucruri.
Și totuși, nu pot să scap de sentimentul că mă aflu suspendată între lumi. Mereu cu un picior într-o barcă și cu celălalt în alta. Mereu pe drumuri. Mereu în mai multe locuri deodată, fără să aparțin, cu adevărat, de niciunul.
Așa cum îmi împart timpul liber între activități culturale, diverse sporturi, jocuri de societate, călătorii, karaoke (cu Nicu Ștefănuță!), acțiuni civice și politice - absolut orice stârnește interesul meu sau al vreunui apropiat. Sunt mulțumită cu viața mea. Conștientizez cât de privilegiată sunt să pot să fac toate aceste lucruri.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)