Mă văd urmărită de acest bec roșu. E o lumină de veghe, mai exact, pusă deasupra capului, slabă-slabă, fix cât să nu-mi trezească pruncii, dar să pot citi și scrie. În 2025, becul roșu a stat aprins în fiecare seară, de la 20.00 până pe la 23.00, uneori până la miezul nopții. A fost viața mea de după viață. Timpul meu, ochii mei, gândurile mele (corpul fiindu-mi capturat de pat, de cameră, de copii). Am citit. Am citit mult la lumina asta chioară. Stau să mă întreb dacă așa citeau oamenii la lumina lumânării, dacă simțeau și ei usturimea ochilor și ceața ce se așază, la un moment dat, peste ochi. Vezi stele verzi, la propriu.
Astfel, anul 2025, înainte de toate, este anul în care am citit. Dar nu ca până atunci, când îndesam cu nesaț carte după carte, fără să mai rețin titlu / autor / coperți. Am citit încet, în slow motion, autori români, timișoreni, memorii, poezii, confesiuni, am făcut dragoste cu ele. Au fost aventurile mele nevinovate. Aș vrea să fac un top al cărților, așa se cade, dar le-am iubit atât de mult pe toate, iar dragostea mea pentru autorii lor a fost diferită, dar nu mai multă sau mai puțină: Claudia Tănăsescu, Tibi Ușeriu, Varujan Vosganian, Moni Stănilă, Ioana Maria Stăncescu, Cristian Fulaș, Robert Șerban, Ana Blandiana.
Tot 2025 e anul în care mi-am luat scrisul în serios. Și am scris, și am scris, și am scris. Bine, am scris în viața de după viață, intervalul de care v-am povestit mai sus. Pe genunchi, cum ar spune Virginia Woolf. (Și da, pare că noi, femeile, încă mai scriem pe genunchi.) Și îmi amintesc cu atâta drag atelierele de scris din Timișoara, în special cele de pe malul Begăi, lansările de carte la care am fost prezentă anul acesta, toate evenimentele culturale pentru care am chiulit de acasă (poate că nu scriem numai pe genunchi).
Acum mă fâstâcesc, nu știu cum să introduc unul dintre cele mai importante evenimente ale anului trecut... Nici nu sunt genul de om efervescent, sunt ca o șampanie care se deschide în liniște. Nu e că nu mă bucur, pot să râd cu gura până la urechi, dar mai mult pe interior. Vedeți cum lungesc vorba? Ideea e că am început să scriu tot mai multe poezii, iar o parte dintre ele au prins viață: au ieșit din camera obscură și s-au așezat într-un volum colectiv de poezie de antologie timișoreană, În/ semnul ei. Bine, nu s-au așezat ele, de la sine. Claudia Tănăsescu, inițiatoarea și coordonatoarea proiectului Timișoara All Around, a făcut toată treaba asta de care fug toți artiștii. Ce noroc pe noi! Și ce carte! Deși lansarea a avut loc pe 11 noiembrie, în mintea mea a fost pe 8 martie și a fost plină de flori colorate.
Poate așa arată femeile când sunt adunate laolaltă, ca să recite poezii.
Anul acesta am să așez frumos totul într-un volum de poezii. Manuscrisul e pus deja la dospit. Lapte condensat se numește. Și știu că sunt o impostoare, că n-am citit cât să am dreptul să scriu, că nu sunt de nasul autorilor care publică, dar e o fetiță în sufletul meu care speră că va fi bună într-o zi și că va scoate o carte cu care va salva alte suflete. Sau poate nu va salva pe nimeni...
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)