Încerc să-mi adun gândurile și înțeleg de ce zilele au trecut uneori nemiloase, tăioase. S-au amestecat zâmbetele cu lacrimile, iar norii au trecut peste soare. Nopțile n-au fost suficiente, iar visele, din când în când, au fost liniștite. Poate tocmai de aceea, acum, respir.
Așa a trecut și anul cu numărul zece. Am fost acasă de două ori, sau poate am visat. Ca în fiecare an, n-am reușit să văd toate sufletele dragi, dar m-am încărcat cu dragostea celor pe care i-am strâns la piept și cu gândurile bune rămase după ei. Le port cu mine într-o traistă cu provizii tăcute.
De Paște m-am întors în satul copilăriei mele, sau... am visat? Masa nu a fost ca altădată, dar a fost mai bună decât în ultimii ani. Ne-am strâns patru generații, iar ograda, tăcută în restul anului, a prins viață. Apoi, peste luni, am purtat aceste trăiri pe cărări luminate până în zori de ochii celor ce ne veghează dintre stele.
Din aceste drumuri m-am trezit, fără grabă, într-un alt oraș al inimii mele. Visând sau nu, mi-am purtat pașii prin orașul iubirilor fără de vârstă. Ca niciodată în ultimii ani, am străbătut Iașiul pe jos, stradă cu stradă. Dar nu poți cuprinde un oraș în două zile. Așa că, rămân amintirile. Și visele... care știu ele unde să se așeze.
Unele amintiri nu au miros de tei sau pași vechi, ci de hârtie și tăcere. Așa au rămas cele din timpul petrecut într-un tribunal. Totul a început cu un plic maro. Pe hârtia gălbuie din interior erau numele meu, câteva date personale și înștiințarea că trebuie să mă prezint pentru a-mi onora datoria civică: aceea de jurat. Alegerea este aleatorie și obligatorie. Curios, timid, stresat și cu multe alte sentimente, m-am prezentat. Ni s-a spus că durata minimă este de două săptămâni, dar, în funcție de cauză, procesul poate dura mai mult. Așa am ajuns să particip la unul estimat la șase săptămâni. În acest timp, viața mea obișnuită a stat în așteptare, o pauză în care am trăit o altă viață. Sau poate am visat. Aproape zilnic mă prezentam la tribunal alături de ceilalți unsprezece colegi, așteptând probele acuzării și întrebările apărării. Într-o vară toridă, nu a fost chiar rău să petrec opt ore într-o sală de judecată răcoroasă! Avea aer condiționat, un detaliu mic, dar salvator. Am luat parte la procesul unui grup organizat de traficanți de narcotice de risc înalt. Un grup pestriț: cel mai tânăr avea șaisprezece ani, iar liderul era o bunică de peste șaptezeci. Nici bunicile nu mai sunt ce-au fost! Sau poate doar lumea se schimbă mai repede decât putem noi să visăm!
De aici, gândurile au mers firesc mai departe. Pentru felul în care îmbătrânim suntem doar noi responsabili. Vorba aceea: e păcat să mori bătrân, sănătos și cu regrete! Așa că m-am hotărât să iau măsuri și să cumpăr o casă pe alte pământuri. Departe de casa mea adevărată, care mă așteaptă, gătită, pregătită să-i trec pragul definitiv. Au urmat umblături: notari, agenți, case văzute, planuri. Zile rânduite una după alta. Printre ele, timp petrecut în grădină, în fața laptopului sau răsfoind cărți ce vor fi citite când soarele se lasă. Paginile s-au întors obosite și s-au împletit uneori cu replici din spectacole de teatru TV, filme sau seriale. Totul curge, ca într-un vis. Prin cutii care așteaptă să fie deschise stau notițe, liste, comentarii. Își așteaptă cuminți rândul, la fel cum m-am așteptat și eu. Finalul umblăturii? L-am primit pe Moș Crăciun în casă nouă, o casă care mai trebuie așezată, pentru ca mai apoi să mă pot așeza și eu.
Și când te așezi, inevitabil, vin gândurile. Uneori visele sunt doar atât: gânduri. Felurite, fel de fel de gânduri... bune, rele. Am stat la sfat cu ele. Ce am făcut n-are desfăcut, dar nici regret! Unele s-au dus pe valea pustiei, bune n-au fost, dar din ele am învățat. Altele au adus satisfacție, dar și mult efort ca să fie împlinite.
Printre aceste gânduri s-au strecurat și bucurii simple. Pentru două zile, în fața unui public dinamic și divers, am vorbit despre beneficiile unor specii de pomi. Tata ar fi zâmbit... n-am terminat horticultura în zadar! Community Open Week at Kew este un festival anual în care oameni din toate mediile vizitează gratuit Grădinile Botanice Regale Kew și participă la ateliere și prelegeri. A fost de vis! / Sau poate chiar un vis bun!
Zilele, visele, nu se termină acolo unde vrem noi. Munca de la sindicat nu se poate cuprinde în câteva rânduri. Ca lider și reprezentant al colegilor mei, între adunări și întâlniri, zilele trec uneori fără să mai aibă ore. Doar responsabilități care se adună și vise care își așteaptă rândul.
Și totuși, într-o zi, gândurile mele, îndreptate la început doar cerului, au decis să se scrie singure și să plece spre lume. Așa s-a născut volumul de poezie Gânduri spre Cer, Editura Agaton, 2025. Fără grabă, ca o spovedanie tăcută. Poate pentru că unele amintiri cer locul lor.
Cinci kilograme de miere de albine, zaharisită. Nu mai știu de ce a adus tata atâta miere, mai ales că acasă nu se înghesuia nimeni s-o mănânce. Dar într-o iarnă, demult, am terminat-o pe toată. Eu și o mătușă, vecină de scară, devenită rudă prin adopție. Seară de seară venea la noi, beam ceai și mâncam miere.
Aceeași mătușă care iubea florile. Care mă pomenea când mânca un fruct: "Mi-a zis băiatul că fructul imperfect e mai sănătos". Aceeași mătușă care mi-a promis că va pleca în lumea fără de dor numai după ce mă va vedea popă. Unele promisiuni nu se pot ține, nici de o parte, nici de alta. S-a întâmplat ca ea să plece fără ca eu să o pot petrece. Sau poate am visat!
Iar când nu mai știi dacă ai visat sau ai trăit, rămâne rugăciunea:
"Deschide brațele, Tatăl acestei lumi,
Primește-mă în împărăția Ta.
Deschide-Ți brațele, Părinte Ceresc,
Să mă cuprindă slava Ta.
Deschide brațele, Stăpânul semințiilor ,
Primește-mă în lumina bunătății Tale.
Deschide-Ți brațele, Sfinte Tare, Cel fără de moarte,
Și primește-mă pe mine, păcătosul,
În Raiul strămoșilor mei,
În ploaia fericirilor Tale.
Căci Tu ești întărirea noastră,
În veci și din neam în neam."
("Urmând calea", din volumul Gânduri spre Cer, Editura Agaton, 2025)
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)