Scot Gaițele la Ploiești cu Juncu. Merge bine. Construiesc. "Sap". Mă las ghidat de regizor. Lucrez alături de parteneri. Văd cum iese. Văd ce fac colegii mei. Totul e bine. Îmi zic: fac parte dintr-un spectacol bun. În spatele comediei, există și profunzime. Îmi vine-n cap:
- Așa, și? Ce dacă e valabil?
- Păi, contează pentru mine. Că mă simt bine că fac parte dintr-o poveste bine spusă.
- Vrei să te mândrești cu asta? Să scrii pe Facebook, pe Insta? Să știe oamenii că faci o treabă bună?
- Da, dar nu pot.
Simt că e ceva greșit în a folosi cuvântul "mândrie". Să mă mândresc că am făcut o treabă bună. Să mă mândresc de liceenii ăia pe care-i coordonez. Că aplică ce le spun și văd cu ochiul liber cum se dezvoltă și cum devin din ce în ce mai pasionați și mai maturi. De unde vine asta? Are o conotație negativă, nu? "Mândria". Dar încerc să mă calmez și îmi zic:
- E bine să fii conștient de lucrurile bune pe care le faci. Așa cum ai învățat din lucrurile rele - din întâlnirile cu oameni aroganți, egocentriști, orgolioși, frustrați care proiectează pe tine neajunsurile lor - poți spune că nu vrei să mai lucrezi cu ei pentru că, pentru tine, sunt toxici, nu? Atunci de ce să nu poți să spui că, pentru tine, astea sunt niște lucruri bune pe care le-ai făcut?
- Că simt că mă laud.
Oamenii vin la mine și spun ce treabă bun fac. În capul meu: "da, datorită lui Juncu". Zic: "Doamne, ce bune sunt scenele alea." "Da, datorită faptului că am parteneri foarte buni." "Băi, dar spectacolul e chiar bun." "Da, datorită lui Juncu și colegilor mei. Eu îmi fac doar treaba." Încerc să mă păstrez umil. Așa am fost învățat și așa am văzut la marii artiști. Rămân umil în fața propriei munci. Dar nici asta nu pot. Îmi vine să zic: "Da, și datorită mie." Și apare "lauda". Sunt într-o menghină între modestie și orgoliu. De fapt, cred că vreau să mă laud și nu am curajul s-o fac. Să îmi asum să zic: "Am făcut ceva cu care mă mândresc și e lucrul meu, făcut de mine, cu mintea mea, cu experiența mea, cu gândurile mele."
- Cu cine te cerți, Andrei? Cui vrei să-i demonstrezi toate astea?
- Nu știu. Nu știu. Nu știu.
Nu mai știu să mă bucur. Nici de realizări, nici de mici întâlniri, nici de conversații, nici de proiecte. Totul la mine e un conglomerat de gânduri contradictorii care mă consumă. Am scris un text. Omul care visa cu ochii deschiși. Un text personal. Despre nevoia de a merge la terapie. De a vorbi despre sentimente. Despre un om care se hrănește atât de tare din proiecțiile din capul lui, încât pierde contactul cu realitatea. E un text bun. Știu că e bun. Dacă e personal, n-are cum să nu fie bun. Așa am învățat. Așa am citit și văzut la alții. Așa fac toți marii artiști. Pun o bucățică din ei și, deodată, rezonează în toți oamenii pentru că e recognoscibil uman. Vine gândul:
- Așa, și? Ce dacă ai scris? Sunt alte texte mult mai bune.
- Știu că sunt, dar învăț pas cu pas să cresc și să devină și mai bun.
- Mai bun față de ce?
- Față de ce am scris înainte.
- Așa. Să zicem că ajungi să scrii ca Martin McDonagh. Te oprești? Ți-ai atins scopul?
- Nu.
- Atunci când te oprești? Când te oprești din a-i demonstra nu știu cui cât de bun și valoros e ce faci tu?
- O fac ca să fiu eu mai bun.
- Mai bun față de cine? Pentru ce? Cui vrei să-i arăți cât de bun ești tu?
- Nu știu... Nu asta-i ideea? De a fi o variantă mai bună a noastră? Să creștem? Să ne dezvoltăm? Să nu ne complacem în ceea ce suntem?
- Simți că te complaci?
- Nu. Nici vorbă. Mă zbat de-mi sar capacele.
- Pentru cine? Ai o familie minunată. Ajuți alți oameni să intre la actorie, ai oameni prin nu știu câte orașe acum, ai o trupă pe care o crești, joci de te iau dracii în Ploiești pentru că iubești să faci asta, scrii, ți-ai promis să scrii o piesă pe an, ba chiar scrii mai mult, ești actor, ți-ai îndeplinit visul, ești bun, ai luat premii, ai primit validare de la public, de la oameni din domeniu, de la apropiați, ce vrei mai mult?
- Sunt într-o competiție.
- Cu cine?
- Nu știu. Nu mai știu... Țin minte că ăsta era drive-ul meu. Să îmi depășesc condiția. Să fiu mai mult decât cred oamenii că sunt.
- Ai reușit?
- Da, dar vreau mai mult. Aici, deja, apare orgoliul. Cred. Dar nu e bine să vrei mai mult?
Mă cert foarte des cu mine. De ce o fac? Mi-a dispărut bucuria de a face un proiect. Asta cred că e și bine. Nu? Nu mă mai bucur de toate spectacolele și de toți oamenii ca și cum toate proiectele sunt la fel de bune. Nu sunt. Și asta mă ajută să discern. Și tot asta mă ajută să-mi cultiv reperele. Dar tot asta îmi taie naivitatea cu care mă bucuram de orice scenă, întâlnire, lucru etc. Jur că nu-mi dau seama unde e echilibrul.
Citesc o oroare venită din SUA. O femeie a fost împușcată pe stradă. Oribil. Îi văd pe oameni că scriu despre asta. Oamenii pe care-i urmăresc. Empatizez. După care, apar gândurile: "De ce fac ei asta? Pot schimba cu ceva situația? O fac pentru a crea awareness și a trage un semnal de alarmă. Da, dar pentru cine? Cine le citește postările? Eu și ceilalți câțiva care suntem de acord. Ăia care nu sunt de acord nu le citesc, nu? Au prieteni în SUA cărora să le transmită că sunt solidari? Deci, pentru cine trag ei un semnal de alarmă? Ca și oamenii care sunt pro/contra Nicușor Dan. Urmăresc și citesc părerile absolut tuturor despre cum ar fi mai bine. Despre ce e greșit la oamenii pro/contra Călin Georgescu. Pentru cine scriu lucrurile alea? Pentru bula noastră care, oricum, e de acord? Ne confirmăm între noi că e bine că e așa cum crede colegul meu pe care-l respect? La fel cum nici la management teatral nu toți se pricep, dar, cu toate astea, își dau cu părerea despre cum pot funcționa mai bine teatrele, fără să aibă experiență. Și mă-ntreb: oare asta înseamnă încredere? Să afirmi niște lucruri, chiar dacă nu ai date să vorbești despre chestia asta? Fix ca pe grupul Mergem la teatru. Ca și acolo, toți sunt experți în teatru și-n fotbal și-n politică și-n medicină. De ce se-ntâmplă asta? Pentru că - libertate. Dar am senzația că toți știu cum ar putea FCSB să joace mai bine, așa cum toți știu că spectacolul X este o capodoperă / un dezastru. Cred că certitudinile omoară dezvoltarea. Dar tot certitudinile te ajută să îți confirme că ceea ce știi e bine, nu? Unde sunt reperele? De ce facem chestia asta? Nu ar trebui să avem un sistem de valori după care să ne ghidăm? Mă sperie tot ce se întâmplă. Mă condamn că nu emit păreri, dar, în același timp, nu simt nevoia s-o fac. Să-i demonstrez altuia că părerea mea e mai validă ca a lui.
Mă omoară facebook-ul și informațiile din el. Deseori, zic că-l închid. Mă consumă emoțional. Dar știu că am nevoie de el pentru a-mi promova spectacolele. Și iar apar gândurile: "De ce o fac? Pe cine interesează? Contează că am eu spectacole când în SUA se omoară cetățeni pe stradă? Sau când în Iran se întâmplă un masacru? Sau când, lângă noi, e un război? Sau când se închid / comasează / taie bugetele instituțiilor culturale? Încerc să-mi fac treaba. Să fac ce am fost învățat să fac: să fiu bun în meseria mea prin fapte, nu prin vorbe.
- Cui îi pasă?
- Mie.
- Dar ar trebui să te implici social. Ești un om de cultură ale cărui păreri pot forma / interesa / schimba niște oameni din societate.
- Nu vin eu să fac educație unor oameni pe care nu-i cunosc. N-o fac nici măcar față de oamenii pe care-i cunosc.
- Și n-ar trebui? Nu crezi că trebuie să-ți asumi o poziție, din moment ce meseria ta implică vulnerabilizarea într-un spațiu public?
- Nu știu. Iar nu știu.
Și uite-așa toate gândurile astea stau în mine în timp ce mă pregătesc de altă activitate. Spre exemplu, când mă joc cu copilul. "Oare aplic ce trebuie? A învățat din ce i-am zis? Nu știu. Și n-o să știu prea curând. Oare l-a afectat? Aș vedea pe el dacă l-a afectat, nu? Dar văd că mă iubește foarte mult. Cu toate astea, de ce mă simt ca și cum ar trebui să fac și mai mult și iar ajung să mă biciui că nu sunt un părinte suficient de bun? Comparativ cu cine?
Și tot așa și tot așa și tot așa - aceleași gânduri înainte să ajung la repetiții, când sunt în drum spre Ploiești, când ajung acasă, când mă deconectez de la muncă. Am observat că, atunci când nu lucrez, pentru câteva minute, apar toate gândurile astea. Ca și acum. Soluția? Mă refugiez imediat în muncă. Acolo mi-e cel mai bine. Acolo am un scop. N-am timp de gânduri. Am o treabă. Și trebuie s-o îndeplinesc ca să iasă bine. Dar asta înseamnă că fug de problemele mele. Nu? Din nou "nu știu..." Poate am nevoie de o pauză. Poate e momentul pentru o pauză. Dar nu vreau să iau pauză de la meseria pe care o iubesc. N-ar fi ok, nu? Nu știu. Cred că acest text se poate numi, la fel de bine: "Nu știu."
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)