Socot că nu le-am irosit. Am gândit la viața trecută și la cea prezentă cu bucurii și necazuri învălmășite-n disparate amintiri. Suferința s-a ascuns sub transparente văluri suprapuse și durerea a devenit suportabilă. Am ascuns-o în adânc căutând puterea și curajul de a trăi normal. De a-mi respecta dragostea pentru magia muzicii, a scenei, a ecranului, pentru firul de iarbă și tremurul frunzelor decupate în albastrul cerului. Pentru Cuvântul scris/citit.
Cuvintele amână prăbușirea. Le cauți cu disperare, le afli sau nu și lacrimile neputinței curg nevolnic. De undeva, însă, o rază fierbinte îți arde pleoapele. Clipești, te întrebi cine te vede, cine te aude și lacrimile se opresc un timp. Revin, suferința te gâtuie neputincioasă, dar știi că se vor opri, că durerea își va retrage colții. Și mai știi că năvala lor, teoretic, cicatrizează rana. Rană de nevindecat întreaga viață câtă mai este.
Scuze pentru tânguire, dar trebuie să adaug că, dacă 2024 nu a fost ușor, 2025 mi-a încercat rezistența la limita supraviețuirii. Acum scriu pentru că trăim o singură dată. Și încerc să mă bucur pentru fiecare clipă câștigată, pentru fiecare geană de lumină în fereastra dimineții.
Recunosc, 2025 a început cu o surpriză: un scurt sejur în draga mea Vienă. Detaliez. După două ore petrecute deasupra norilor, aeroportul vienez ne-a primit într-o aglomerație ponderată, neașteptată pentru fasta zi de 14 februarie în care ne aflam. Străbatem lungi culoare, în sfârșit îmi îmbrățișez fiica. Timpul efuziunilor sentimentale e scurt, trebuie să prindem autobuzul care ne va duce până la cele două trenuri cu destinația Liesing, excelent cartier pentru pensionari.
E noapte deja, vântul ascuțit pătrunde prin cea mai mică spărtură din vestimentație topindu-mi emoția reîntâlnirii cu știuta, liniștita atmosferă tușată provincial. Din 2008, ultima debarcare pe aici, s-au petrecut mici schimbări, vizibile chiar în pasul nostru grăbit spre căldura casei. Observ clădirea cu un turnuleț din apropierea gării, lângă ea casa gălbuie ocolită de aventurosul caniș Bozo, născut în România dar devenit austriac cu acte în regulă, casă în care primea anualele vaccinuri. Recunosc magazinele, cel naturist pare să aibă aceleași produse înșirate în vitrină... Schimbare, unde ești?
Am întâlnit-o la lumina zilei în complexul comercial Riverside, clădire cu relief îndrăzneț, scăpată de rigoarea geometrică, specifică locului. Înăuntru, ca peste tot, fântâni arteziene colorate, bogată verdeață artificială, locuri de popas între cumpărăturile făcute în cele peste șaizeci de magazine. Dar noutățile Ring-ului? De pe Graben, locul unde au poposit prima oară romanii, a dispărut un magazin de miniaturi din lemn și porțelan reprezentând oameni și animăluțe în specifice ipostaze, generând atmosfera unei lumi demult apuse. Ori de câte ori treceam prin fața lui mă opream un timp lăsându-mi imaginația să povestească întâmplări cu oamenii secolelor trecute. Acum nu mai avem timp. Zboară supersonic.
E duminică. Pășim agale cu ochii radar. Străzile din jurul Stephansdom-ului gem sub povara miilor de pași ai neobosiților turiști. Ce importanță au cele minus trei grade sub zero când obiectivele turistice se cer fotografiate, bifate în agenda călătoriei. Programată, poate pentru unii, cu multe luni în urmă. Intrăm în catedrală să aprindem lumânări galbene în colțul rezervat ortodocșilor. Apare un grup gălăgios de elevi, profesorul le predă lecția de artă religioasă strecurându-se alert dintr-un loc în altul, câțiva dintre copii rămân lângă ușă cu ochii în telefoane. Mă întreb, ca de atâtea ori, ce poți păstra în muzeul imaginar cînd, împins din dreapta, din stânga de nerăbdători, ți se perindă prin fața ochilor comori artistice seculare.
Ieșim, frigul mușcă, o cafea nu ar strica. Ne îndreptăm spre Cafe Central. Coadă la intrare până în Naglergasse! Renunțăm, reluăm Graben-ul la pas, deși e mai aglomerat ca niciodată. Oameni zgribuliți, îmbrăcați ca oriunde pe glob, mișcându-se haotic, parcă fără o țintă anume, scăldați în umezeala gri a străzii, o imagine atât de deosebită de cea de ilustrată viu colorată, în tușe elegante, păstrată din prima mea vizită la Viena: din zăpada cam de zece-cincisprezece centimetri, căzută peste noapte, răsăreau potire roșii, galbene, violete, albe ale lalelelor pitice dar puternice, trecători destul de rari, îmbrăcați sobru, bleumarinul și negru fiind preferate, atât de deosebiți atunci, în 1995, de paleta multicoloră a hainelor noastre evident estice. Nici atunci soarele nu ne-a onorat cu prezența, dar griul cerului, al aerului se înfășura în pânze albicioase cu striații luminoase. Văzute, poate, doar de mine. "Vremea trece, vremea vine".
Pentru a scăpa de tumultul obositor al mulțimii duminicale, intrăm în Minoritenskirche, nu departe de locuința președintelui Austriei, locuință nepăzită, vizibil, de soldați înarmați, cum se obișnuiește prin alte capitale ale lumii noastre. Construită din secolul al treisprezecelea aparținând romano-catolicilor, Minoritenskirche a fost finisată, mai târziu cu un secol, în goticul francez, iar din secolul 18 aparține minorității italiene. Ca majoritatea lăcașelor de cult, și ea adăpostește concerte de muzică clasică, fiind asediată de turiștii atrași de muzicala Vienă. Neputând plăti bilete la Wiener Staatsoper sau Musikverein, sunt fericiți că își petrec un ceas sau două ascultând sonuri celebre într-o ambianță potrivită gândului și sufletului deopotrivă. Așa că, după câteva zile, ne-am pregătit să ne bucurăm de un concert Vivaldi susținut la Karlskirche. Însă, într-atât de înghețați erau instrumentiștii, ca și noi de altfel, încât minute bune am încercat să descoperim liniile melodice ale Anotimpurilor.
La ce să mă mai opresc? La ziua în care ne-am bucurat de Kunsthistorisches Museum. Mi-am reîntâlnit Madona în verde a lui Rafael, tablou de o indescriptibilă noblețe și puritate a compoziției și cromaticii. Te captivează, convingându-te de măreția Divinității, de puterea ei asupra Răului universal. După nenumărate minute petrecute aici, am descoperit bogăția pinacotecii neluată în seamă în timpul precedentelor vizite. În care mă grăbeam. Trebuie să-i acordăm Artei tribut din Timpul nostru, dacă ne dorim darul ei major, clipe de reală vrajă a minții, a sufletului.
Proiectasem și o vizită a superpitorescului Hallstatt, situat pe malul lacului cu același nume, înscris în patrimoniul UNESCO. Muntele Dachstein Glacier (muntele de gheață) se profilează în spatele căsuțelor viu colorate ale orășelului minune doar în ghidul turistic. Nu pentru noi acum. Poate altădată. Deși mult prea scurtă, revederea Vienei și, mai cu seamă, compania fiicei mele m-au bucurat.
Ca și week-end-ul petrecut în satul de poveste Măgura, risipit între înălțimile somptuoase ale Bucegilor și Pietrei Craiului, admirate de noi din vârful patului călduros al pensiunii. Am urcat pentru prima oară la Babele, la Sfinx, prin 1960. Pășind voinicește pe creste, alunecând uneori, ridicându-mă, pornind mai departe. Acum am ajuns sus cu telecabina. Victorie chiar și așa. Înveți să-ți învingi impardonabila frică. Devenită de o vreme umbră însoțitoare prin tot locul. Uitată numai când revolta o înlocuiește. Ca atunci când am văzut că lângă venerabilele pietre s-a instalat, nepermis de aproape, o clădire în cărămidă aparentă. Restaurant, poate și refugiu, este necesară turiștilor, foarte adevărat, dar știrbește perspectiva profilării Babelor în albastrul curat al cerului.
A doua zi am coborât în Brașov. După o delicioasă prăjitură mâncată într-o cofetărie decorată vintage, am ascultat, în Biserica Neagră, un concert aplaudat îndelung de numeroasa asistență. După care am ieșit într-o ploaie torențială de pomină, alergând spre mașină. Aventuros și plăcut. Aproape ca un film bine făcut.
Ca magistralul A Dog's Life / Viață de câine al lui Charlie Chaplin, turnat în plină criză economică mondială. Un film despre prietenia om-animăluț, despre onestitate și empatie, despre generozitatea sufletească capabilă să nască bucuria în vitrege condiții. Sau ca Stromboli, filmul prin care Rossellini a dăruit cinefililor o strălucitoare stea: Ingrid Bergman. Ca Monsieur Aznavour, film biografic marcând destinul unei celebrități a muzicii postbelice. Aznavour, un luptător conștient de farmecul muzicii și puterea publicității, a îndrăznelii de a-ți recunoaște și prețui talentul, devine dintr-un tânăr sărac entuziasmat să cânte în fața unui public, indiferent din ce categorie socială i-ar aparține, o celebritate, o vedetă adulată de o întreagă lume. Filme vizionate la televiziunea de stat, de nenumărate ori blamată până acum. Se pare că își pregătea deja, în 2025, jubileul de șaptezeci de ani de la prima emisie, sărbătorit anul acesta.
Am uitat ceva? Minunatul Cravata galbenă, film închinat genialului nostru Sergiu Celibidache de fiul său Serge Celebidachi. Artist și el, impetuos și nerăbdător ca și tatăl. În urmă cu mulți ani, în București s-a desfășurat o primă ediție a unui Festival Celibidache. Prima și ultima, întrucât fiul Celibidache, din motive care îmi scapă, a interzis continuarea manifestării. Pentru ca în 2025, același Serge Celebidachi să invite românii stăruitor, printr-o publicitate decisă, la un film despre tatăl său. Un film controversat, părerile fiind clar departajate cu bile albe și negre. Mi-a plăcut, povestea curge cuminte, etapizată, fără artificii. Nu e de Oscar, dar îți ține înțelegerea trează, obligând-o să portretizeze un om posedat, aservit Muzicii, unica lui rațiune de a exista.
Apropo de controverse: Concertul de Anul Nou de la Viena din 1 ianuarie 2026, dirijat de canadianul Yannick Nézet-Séguin, dirijor aplaudat pe marile scene ale lumii noastre, a rupt din nou România în două. Concert condus într-o bulversant de minunată manieră pentru mine și, din fericire, pentru mulți melomani care nu amestecă valoarea artistică cu viața privată a artistului. Înlocuind cu pasionată îndrăzneală zâmbetul sobru obișnuit vreme de 86 de ani (primul concert vienez de Anul Nou s-a ținut în 1939) cu exploziva bucurie a Muzicii dăruite oamenilor, dirijorul Yannick a spulberat praful anilor strânși în Goldener Saal, aerisind-o, redându-i entuziasmul momentului ferice întru Artă într-o superbă comuniune public-scenă. Ascultând, privind, nu știam cine se bucură mai aprig: dirijorul sau spectatorii? Sau instrumentiștii și ei deveniți încântate rotițe în neașteptatul eveniment? Atmosfera veselă, sărbătorească cu adevărat, s-ar cuveni păstrată, reamintindu-le oamenilor ce momente fericite pot trăi prin mijlocirea artei artelor, Muzica. Cea percepută și înțeleasă de orice pământean, indiferent de rasă sau religie. Muzica unește. Și îmblânzește. Aduce cu sine bună înțelegere și pace în suflete. Înnobilează, alungă vulgaritatea tot mai agresivă în ultima vreme.
Într-atât de agresivă încât nu-ți poți stăpâni uimirea când afli că, în frumoasa noastră țară, coexistă cu tine oameni demni de respectat, de prețuit, de admirat, modele întru schimbarea mult dorită, eroi tăcuți ai acestui tulbure, înnebunitor prezent. I-am aflat în seara în care ProTV-ul și-a serbat 30 de ani de existență. Nu cu surle și trompete, ci prin premierea Omului anului 2025. Greu de ales între o măicuță care are în grija ei 100 de copii de diferite vârste adunați din stradă sau din familii dezorganizate într-un orfelinat al mânăstirii și medicii voluntari a căror caravană mobilă pătrunde acolo unde Statul spune pe aici nu se poate trece. Medici tratând români care, la vârste apreciabile, nu au fost consultați în viața lor. Folosindu-și timpul lor liber, voluntarii aduc sănătate acolo unde autoritățile au lăsat-o în exclusiva voie a lui Dumnezeu. Un oftat de ușurare: în România tuturor posibilităților nu trăiesc numai tineri înrobiți sălilor de fitness și jocuri.
Greu de ales între salvamontiștii care pleacă de acasă neștiind dacă se mai întorc și arhitecții care salvează case de patrimoniu de la pieire sigură. Între toți cei enumerați și englezul care, iubind România ca pe propria lui țară, o străbate adunându-i farmecul insolit al locurilor și obiceiurilor în impresionante documentare. Fiecare, prin ceea ce a realizat, din dragoste pentru oameni și munca lor, este un câștigător al Vieții trăite normal: să lași ceva în urma ta. Să nu faci doar umbră pe Pământ în timpul puținului trăit. Impresionant cu atât mai mult cu cât, în țara magistraților hrăpăreți și intoleranți, destinați, teoretic, apărării dreptății, există și oameni de suflet, salvatori ai celor aflați în nevoie. Nu cu vorbe, ci cu fapte. Perseverenți în truda lor de a făptui binele obștesc, voluntarii României acționează pârghii noi, străbat cărări încă neîncercate pentru a salva. Să salvezi vieți de copii abuzați, maltratați, înfometați, dezbrăcați, fără un acoperiș deasupra capului e o datorie a fiecărui om conștient de nefastele connsecințe ale unei copilării de iad avute asupra unui destin.
Înainte de 1990, Statul prelua, în orfelinate, copiii abandonați. Unde, cu excepția unor cazuri de groază, copiii primeau o masă caldă, un așternut, o minimă educație. După 1990, prin amputarea bugetului Statului la Învățământ, Cultură, Sănătate, ministere răspunzătoare de optima sănătate fizică și mentală a unui popor, vechile orfelinate au dispărut rând pe rând. După un timp, au intervenit oamenii de suflet și acțiune. Cum este călugărița pomenită mai sus. A bătut la uși de nedeschis, a completat formulare zeci făcând nenumărate drumuri, reușind să învingă sistemul pentru a salva o sută de suflete. Puține din mulțimea copiilor părăsiți străzii, deveniți ușoară pradă a declasaților nepermis de mulți pentru o țară civilizată. Mulată, prea adesea pe neliniștea lui Galilei: "Nu pot crede că același Dumnezeu care ne-a înzestrat cu simțire, rațiune și intelect a făcut asta cu scopul ca noi să uităm să le folosim."
Să nu uităm să rămânem oameni douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru îmi doresc mie și dumneavostră pentru amenințătorul an 2026. Să ni se dea Timp de gândire și Timp de simțire, nu iraționale răsturnări geo-politice cu schingiuiri și pierderi de vieți.
*