Am scrutat și eu cerul dinspre nord, mai mult ca de obicei, dar nu am reușit să surprind aurorele, deși câțiva prieteni au văzut niște lumini grena, și au făcut și poze.
A trebuit să-mi întrerup proiectele, să las la o parte toate treburile, și căutarea aurorelor boreale.
Am intrat într-un salon al spitalului județean și am spus "Bună ziua!"; o femeie cu părul alb, prinsă în fire, care stătea în patul de la intrare, mi-a răspuns cu niște cuvinte care au sunat straniu: "Ce cauți aici, așa tânără?"
Par tânără, dar organismul meu e îmbătrânit. Omul începe să îmbătrânească la douăzeci și cinci de ani, cam pe la jumătatea vieții, iar procesul acesta durează până la moarte. La fel ca soarele. Deși are aproximativ cinci miliarde de ani și va mai exista încă pe atât, Soarele se află deja în stadiul de moarte; în lunecarea lui către giganta roșie, deja se expandează câte puțin în fiecare an. Omul, ca și soarele, e mai mult timp bătrân decât tânăr.
Două paturi cu două femei bătrâne, una bătrână, operată la intestine, una mai puțin bătrână, operată de hernie, cu burțile cusute, din care ies tuburi, un pat liber, pentru mine.
Am aflat că operația care trebuia să aibă loc în dimineața aceea, programată prin telefon cu cinci luni în urmă, avea să aibă loc a doua zi.
Supărată, am coborât în curte să-l anunț pe soțul meu; am mers destul de mult, ocolind o aripă a clădirii acoperită cu prelate, deoarece spitalul se renova și totodată se dărâma de vechime. În acest timp, asistentele mă căutau, furioase, "peste tot". Ce însemna oare "peste tot", mă întrebam eu, stând în fața asistentei-șefe cu o pungă cu struguri și o sticlă cu apă în brațe, încercând s-o conving că n-am făcut nicio crimă că am ieșit la aer. Am vrut să-i ofer un strugure dar am ezitat.
În cele din urmă m-au lăsat în pace, aveau ele pacienți și mai răi.
Am intrat în baia atașată salonului și m-am așezat pe scaunul de toaletă căptușindu-l cu hârtie; pe gresie și pe scaun erau niște materii ciudate, cum nu mai văzusem, ca niște bețișoare minuscule încârligate, de culoare albă, ușor verzui, care se distingeau cu greu pe fondul alb. Mi-am dat seama că erau materiile care ieșeau din bătrâna operată de intestine; m-am cutremurat, am luat dușul în mână și când l-am pornit, apa a țâșnit udându-mă de sus până jos. Am spălat cu furie peste tot, turnând apoi un tub întreg cu substanțe dezinfectante care se afla pe chiuvetă, și care mi s-au părut slabe, apoi m-am spălat și eu. Am spălat toată baia de fiecare dată când am avut nevoie să o folosesc.
Am anunțat că dușul e defect, apoi am luat punga cu struguri, cu boabe grase, galbene, și am intrat iar în baie să-i spăl; punga s-a rupt, strugurii au căzut pe jos și i-am aruncat în coșul de gunoi. Am intrat în baie cu struguri și am ieșit fără struguri. Vecina de pat, cea operată de hernie, s-a mirat: "Păi, unde sunt strugurii?" I-am scăpat jos și i-am aruncat, am spus, simplu.
Femeia și-a făcut mai multe cruci, cu gesturi foarte încete, spre amuzamentul meu. Am încercat să citesc o carte dar vedeam numai struguri pe fiecare pagină. Peste puțin, am văzut-o că se târăște la baie și i-am atras atenția, vorbind foarte încet, să nu mă audă bătrâna operată la intestine, asupra dușului defect și asupra materiilor alb-verzui.
A zis că o să aibă grijă și a ieșit udă toată. Și-a schimbat pijamaua cu imprimeu ca pentru copii, cu personaje din desene animate, cu o alta la fel.
Mă mir mereu de materia din care suntem făcuți. Materia care ieșea din femeia aceea bătrână, materia din care e făcut soarele.
Cum s-a putut forma carnea mea umedă, un fel de pește cu păr lung, cu pielea însetată mereu de apă, oceanul din care am ieșit cândva, din moment ce primele ei elemente s-au copt în cuptoarele stelelor. De ce nu suntem făcuți din heliu și hidrogen, ca steaua-mamă, niște forme umanoide luminoase, care, atunci când sunt umbrite, lasă să se vadă un halou ca al soarelui în eclipsă. E tot atât de uimitor ca și cum ai reuși să intri în miezul soarelui și când ai simți că iei foc ar porni peste tine o ploaie torențială. Sau ai întâlni un deal galben cu viță-de-vie, cu struguri mari, galbeni - ruginii și ai mânca din ei. Struguri din soare.
În cursul nopții m-am trezit de mai multe ori cu inima zvâcnind, gata să mă reped la vecina de pat care părea că se sufocă în timp ce respira sacadat și tot mai intens, dar aveam să aflu a doua zi că așa era respirația ei normală, pentru că avea tiroida scoasă.
Bătrâna operată la intestine gemea de durere, astfel că m-am sculat bucuroasă, la cinci și jumătate, și m-am dus să mă spăl, de data asta lăsându-mi hainele pe pat.
Am așteptat mult într-un birou în care o persoană lucra la un calculator fără să se uite la mine, de unde am dedus că nu cu acea persoană voi avea de-a face. O asistentă a intrat și a șters sângele în jurul meu.
Chirurgul nu găsea niște hârtii și mă întreba pe mine, anumiți asistenți sau medici dispăruseră și l-am auzit numindu-i "idioți". M-am dus iar în salon să verific dacă hârtiile n-au rămas acolo și o tânără obeză, neîngrijită, cu o figură care aducea puțin cu a celor retardați, a intrat, mi-a spus că ea e medicul anestezist și m-a întrebat dacă mi se clatină dinții.
N-a ieșit bine din salon și vecina de pat m-a întrebat în șoaptă dacă nu-i dau "ceva" doctoriței anesteziste iar eu i-am spus furioasă că nu-i dau nimic, pentru că, dacă greșește doza de anestezic și mor, va face pușcărie.
Am intrat în sala de operații, în timp ce-mi legau brațele în curele priveam niște aparate mari, suspendate, gândindu-mă cum arăta corpul meu cu ochii larg deschiși și inert între miliarde de corpuri inerte, în șirul teribil al celor morți sau ca și morți. Printre aceste corpuri se afla și mama, cu ochii ei verzi, pe jumătate închiși; venea adesea în vis cu trupul ca o clepsidră dintr-o piatră verde-cenușie.
Ochii noștri sunt construiți după modelul cerului, corpul conține aproape trei sferturi apă, după corpul planetei. Și cât de gros e stratul de pământ care s-a format din această carne de-a lungul milioanelor de ani.
Ce e în mintea unui doctor când își vede pacienta, își dă seama ce viață a dus, cu ce s-a ocupat, și ce etichetă pune, dacă face eforturi să-i iasă cât mai bine indiferent ce pacientă îi pare a fi sau după anumite criterii, sau e atât de sătul de corpuri încât face totul mecanic.
Voiam să o îmbrățișez pe mama și piatra ei rece, verde-cenușie mă intimida.
M-am trezit în salon, în patul meu. "Ai lipsit o oră și jumătate!", m-a anunțat vecina de pat.
Cu fiecare secundă, soarele a pierdut o cantitate de masă, a devenit mai ușor, mai fierbinte. Dacă ar fi făcut dintr-o materie asemănătoare cu a omului, ce-ar fi? Un cheag de sânge.
Cât de mic e pământul și celelalte planete, câteva mărgele la gâtul soarelui! Aș vrea, ca după moarte, să mă trezesc că exist iar având corpul gigantic al unei stele. Îmi place teoria care spune că după ce o ființă moare, conștiința se mută pe un alt suport. Și dacă soarele, în dimensiunea și complexitatea lui, are o conștiință? Și știe că există?
Conștiința vine din analiza pe care o fac simțurile noastre, odată adormite, conștiința nu mai există; dacă n-ar fi așa, în timpul anesteziei conștiința mea ar fi plutit prin sală, ca o auroră boreală, aș fi știut tot ce făceau medicii, dar nu a fost astfel.
M-a sunat soțul meu și am stat puțin de vorbă cu el. Avea să-mi destăinuie, după un timp, că vocea mea l-a îngrozit; imediat mi-a venit în minte că așa ar fi sunat vocea ei, dacă ar fi vorbit. Rămăsesem în sfârșit singură cu ea, și mă așteptam ca ea să poată vorbi; mi-am dat seama că avea gura umplută cu vată; m-a lovit o dezamăgire cumplită. Apoi, am rămas uluită de așteptarea mea copilărească, irațională, dar și de faptul că acea așteptare absurdă nu se ivise în minte, ci îmi trecuse ca o emoție prin carne.
Noaptea a trecut la fel ca cealaltă. Vecina de pat părea că se sufocă dintr-un moment în altul, bătrâna operată la intestine se văita că are dureri; a rugat o asistentă să-i aducă o sticlă cu apă caldă iar aceasta i-a promis că îi va aduce; apoi vocea asistentei s-a auzit dintr-un salon alăturat țipând "vai de viața mea! Vai de viața mea!"
Printre gemete, bătrâna ne cerea iertare că a lăsat mizerie la baie, sigur ne e scârbă de ea, e singură și nu are pe nimeni, și cum va ajunge acasă, la Sibiu.
Am avut de mai multe ori imboldul să mă duc eu să-i aduc o sticlă cu apă caldă dar aș fi intrat în conflict cu personalul. S-a făcut ziuă iar asistenta n-a venit. Vecina de pat a văzut cum asistenta care a fost de gardă a notat pe panoul cu activități că a dus sticlă cu apă caldă bătrânei.
A venit vizita. Medicul care o operase pe bătrâna din Sibiu era numai zâmbet și o asigura că e bine, iar eu mă gândeam la materia care ieșea din ea și mi se părea că era după un tipar anume și că spunea ceva exact și grav.
Un castron plin ochi cu zeamă fierbinte a apărut pe măsuța mea. Infirmiera care l-a adus mi-a povestit ceva incredibil: pacienți operați în cavitatea bucală, la două ore după operație vor să mănânce, și nu au voie așa repede, și urlă că mor de foame. Ca porcii. Am luat castronul cu ambele mâini și am sorbit din el. Nu mi-am adus tacâmuri deoarece am mai fost în spital și au adus mâncare în caserole, cu tacâmuri de unică folosință, și am crezut că va fi la fel. În timp ce stăteam cu castronul la gură, pe pat, lângă mine, s-a așezat chirurgul. Aș fi vrut să scap de castron cât mai repede, ca și cum ar fi fost gata să explodeze, dar era foarte plin și foarte fierbinte, astfel că a durat ceva până l-am așezat înapoi pe măsuță.
Am discutat cu chirurgul și i-am mulțumit iar el mi-a spus cu atâta simplitate că nu am pentru ce, încât m-a întristat.
Cu tot comportamentul meu ciudat, am câștigat simpatia vecinei de pat, era dintr-un orășel apropiat și s-a oferit să-mi prepare o alifie. Sora ei a fost operată la fel ca mine și a mai trăit doi ani, s-a apucat să îngrijească un apartament, deși doctorul i-a spus să nu facă efort. Părea sigură că și cu mine se va întâmpla la fel, și mă privea cu o față imobilă. Am zâmbit. Când ajungi la o vârstă, nu mai contează dacă mori peste zece ani, peste douăzeci de ani sau a doua zi. Ha ha! Le lași altora bătrânețea ta netrăită!
Soarele va fi o pitică albă, apoi o pitică neagră. Deși are în față câteva miliarde de ani de existență, timpul cât pământul va fi locuibil e de numai un miliard de ani. Expansiunea soarelui nu se știe cum va avea loc, s-ar putea să crească accelerat. Omul, în cele șase milioane de ani de când a apărut, nu a reușit să construiască niște vehicule cu care să-și transporte indivizii în alte lumi, pentru a-și păstra specia, deși acesta ar trebui să fie țelul primordial. Poate cele o mie de milioane de ani, nu le va trăi fără rost, împărțind și reîmpărțind pământul, la nesfârșit.
E straniu că suntem vii câteva zeci de ani și morți o veșnicie. Moartea asta mi se pare prea mare pentru niște ființe fragile din carne și oase, cum suntem noi, te gândești la sutele de milioane de ani ce vor urma și simți că amețești. Singura măreție a omului este moartea. Și nu e nimic mai important pentru om, decât generațiile care vor exista, cele care vor zâmbi în lumină, la o masă rotundă, în anumite momente cheie ale viitorului.
În ziua externării mi-am strâns lucrurile și urându-le sănătate celor două paciente, am plecat. Când am ieșit pe ușă am dat nas în nas cu instalatorul care venise să repare dușul.
Am coborât în curtea spitalului și uitându-mă după soțul meu, am văzut o carte deschisă deasupra unui grup de capete, într-un mic parc, și m-am îndreptat spre acel loc. El era, într-adevăr, stând cu cotul pe speteaza băncii, și cartea ridicată la nivelul feței, citind absorbit.
Ceva mai departe de bancă era o ghenă din tablă și câteva ciori foarte mari căutau de mâncare acolo. "E groaznic, a zis el, și am văzut că era foarte palid, m-am uitat la ciorile astea, tot scot bucăți de carne și le sfâșie cu ciocul. Am citit undeva pe net că unele spitale aruncă resturile de la chirurgie la ghenă, în loc să le arunce unde trebuie. N-am mai putut să mă uit la ele, m-am dus la librărie și mi-am cumpărat o carte."
Ei, se pare că nici aici nu scapi de păsări! Cu ceva vreme în urmă l-am numit, în glumă, Cel ce hrănește păsările, pentru că el dă de mâncare găinilor și cetei de pițigoi, vrăbii, turturele, gaițe, măcăleandri și cinteze care alcătuiesc corul de cântăreți ai curții noastre pe vreme de iarnă, iar el a spus că seamănă cu sfântul Francisc de Assisi, care era urmat mereu de păsări. "Cred că era urmat de zburătoare pentru că purta în punga de la brâu hrană pentru ele."
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)