În fiecare marți dimineața, aștepta mântuire. Se prezenta la ora stabilită, se așeza și își punea inima în palmă. Aștepta. În fața ei, hristosul-surogat îi asculta mărturisirea, îi privea pe furiș culoarea păcatului, apoi se retrăgea discret în propria-i pustie. Sufletul, învelit în carne, se zbătea, neputincios să zboare. Își făcu penitența, cuminte, timp îndelungat, apoi își luă inima în brațe, o sărută, apoi și-o așeză la loc, în piept. Se iertă singură de păcate, mulțumi, își puse haina și plecă.
Vero Anttheia Teodoru
Era fascinată de jucăria primită în dar. Îi trăgea un pumn iar aceasta revenea în picioare după o căzătură zdravănă. Când tatăl era plecat în delegație, mama își vărsa nervii pe ea. Fugea în cameră și pocnea păpușa care cădea la pământ de zeci de ori, tot de atâtea ridicându-se. Peste ani prietenii, colegii, apropiații, erau în fața ei niște Hopa-Mitică primind același tratament ca mica bucată de lemn din copilărie. După țipete și alte jigniri spunea cu seninătate: n-o lua personal. Jesus, șopteau cu lehamite.
Monica Ciurea
Toți au unul. Al meu e cu inima, abia se ține după mine. Dar se ține. Insistent. Oricât vreau să scap, oricât mă ascund, scotocește internetul, creierii nopții și tot îmi ia urma. Știe când nu dorm, ce nu vorbesc la telefon, dă și el telefoanele lui, face legături, ce mai, mi-e tare obositor. Azi noapte l-am visat: cocoțat să mă spioneze, căzuse de pe gard și-o mierlise. Neastâmpăratule, i-am zis, ți-ai întrecut atribuțiile. Tot omul are libertatea lui. Femeia nu, a mârâit și m-a pătruns cu spinul rozei lui trecute.
