Casa din deal a Varvarei e în nor gros de fum. Precupeața-i în târg, dar nepoții tocmai s-au înturnat de la școală. Sătenii urcă povârnișul cu chipuri împietrite. Flăcările cuprind șopronul. Scântei se înalță sumețite spre cer. Pompierii voluntari dau la mână gălețile. În urma lor, femeia suie Golgota disperării cu mințile rătăcite. Brusc, focul se ogoiește. Doar hambarul ars cască gura ca un balaur. Copiii, în curte, se țin de mână. Dumnezeu iese ultimul, strecurându-se prin tinda mică.
Gabriel Moldovan
Îngenunchez pe piatra rece. Miroase a ceară arsă, piatră udă și fier. Armura e la perete. Spada, pe altar. Sunt cavaler al Ordinului Sf. Lazăr și știu că numele nu mă apără de mine însumi. Nu cer izbândă, nici glorie, ci luciditate. Să nu văd ascultarea ca absența gândului, nici sabia ca dreptate. Îndoiala mă ține drept, truda mă ține viu. Când voi lovi, să știu de ce. Când voi tăcea, să nu fie din lașitate. Dă-mi putere împotriva celui mai mare dușman al meu, Eu însumi. Ajută-mă să devin propriul meu mântuitor.
Alex Toma
Cortina se lasă, publicul și colegii de scenă dispar asemenea unui duh ce mi-a îndeplinit ultima dorință. O lumină orbitoare rupe întunericul și începe a grăi. După ce se va stinge această lumină, întunericul vă dăinui. Ai avut liber arbitru, și ai ales să lași bucățele din mine în publicul tău, și pe oriunde ai trecut. Nu plânge, bucură-te că s-a întâmplat. În schimb voi împrăștia materia ta printre stele, ce va lua altă formă insignifiantă, dar importantă în universul etern. Adrenalină. Repede.
