Târziu am înțeles că melodia nu-i o rugăciune, ci o invitație. Ca-n relațiile în care cineva te caută doar când totul se destramă. În call center, exact asta fac: răspund când ei nu mai pot duce. Nu avem nevoie de un Dumnezeu mare și îndepărtat, ci de unul personal, disponibil. Ca Elvis pentru Priscilla. Așa sunt și eu pentru necunoscuți. Vocea mea rămâne calmă, sigură. Nu promit salvare, ofer doar prezență. Închid apelul cu senzația că am fost util. Tocmai le-am vândut iluzia că cineva e acolo, special pentru ei.
Monica Bologa
De șase luni îi pun bani în cutia poștală bătrânei de la etajul doi. Puțini. Cinci lei, zece, douăzeci, uneori cincizeci de lei. M-am gândit că așa e mai bine. Să nu știe, să nu mulțumească, să nu se simtă datoare. Să creadă, pur și simplu, că cineva are grijă de ea. Ieri ne-am întâlnit la pâine și mi-a povestit, bucuroasă că de ceva vreme găsește niște bani. Ce ați făcut cu ei, v-ați cumpărat ceva frumos?, am întrebat-o cu o satisfacție secretă. Nu. I-am dus la biserică și i-am băgat pe toți în cutia milei.
Andra Toropoc
Parcase iar pe locul meu și-am văzut roșu de furie. Zăpada îi acoperise ștergătoarele, nu puteam să i le îndoi, așa c-am scris mare pe parbriz: Boule nesimțit, am chemat poliția. Ușurată, am pivotat pe piciorul stâng care a alunecat cu mine cu tot fix peste sacoșa cu cumpărături. Oh, nu glezna, nu ouăle, m-am panicat și-am verificat, totul era intact, ce minune mare am gândit cu mulțumire. După o clipă de reflecție, m-am întors și-am șters mesajul iar un fulg m-a atins pe nas și i-am zâmbit Lui.
