În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Am apărut la știri, Amurg, O să îmi lipsești noaptea, Ultima lună de toamnă și Leacuri băbești - toate textele aici.
*
Nu e vreo mare ghicitoare: nou e anul, vechi sunt restanțele, de împrumut ar fi cele câteva sfaturi pe care le rostogolesc (uneori obsesiv), cum ar fi recomandarea lui Cehov din scrisoarea către fratele său: "Nu-mi spune că luna strălucește; arată-mi sclipirea luminii pe sticla spartă." Mai pe englezește, acel "show, don't tell".Sau recomandarea lui Spielberg, din Fălci: e mai important ceea ce nu se vede. Prima scenă în care apare rechinul este abia după o oră și 21 de minute de la începerea filmului.
Cu aceste linii directoare în minte, să începem:
Publicabile:
Am apărut la știri
Nicolae Popescu
Auzi, bă? Zise mama că mă văzu la televizor. Cică aveam un fes dă dac, țineam în mână un steag mare și strigam ceva cu ânapoi. Nu cred că fusăși tu, că stăm la crâșma asta de ieri. Cum dracu', bă, coborârăm să bem o bere și și plecară proștii ăia cu autobuzul. Pierderea lor. Nu, nu, nu fusăși tu. Și nici eu nu cred că fusăi, că mi-aduceam io aminte dă Bucale, am mai venit cu băieții. O fi careva dân sat, că toți suntem la fel, avem curaj când ne-mbătăm. Hai noroc, bine că ne dădură ăștia banii înainte, nu înapoi.
Mi-a plăcut construcția textului, bun dialogul personajelor, delicoasă amnezia bahică. Finalul merită mai multă atenție, în varianta actuală ultima frază poate lipsi, fără a afecta cu ceva proza.
Amurg
Dan Banu
Nimeni nu știa de când se însoțise fluturele cu băiatul. Ar fi zis că erau împreună dintotdeauna. Unde era băiatul, hop și fluturele. Făcea câteva rotocoale în jurul lui fâlfâind din aripile mari, apoi i se așeza pe umăr. Unii nici nu vedeau fluturele, dar îi simțeau zborul, culoarea. Asta până într-o zi când aripile fluturelui au început să se veștejească precum petalele florii lăsată fără apă. Tare s-a mai speriat băiatul. Abia când fluturele s-a uscat cu totul și-a dispărut, a văzut ridurile.
Nu mă omor după poezia năclăită în cuvinte "frumoase" ("ce din coadă au să sune") ori făcută din structuri forțate, din prețiozități, ador însă perspectivele noi. E atâta frumusețe și poezie în relația asta insolită, om - fluture, și atât de bine construit finalul. Felicitări!
Amurg
Monica Bologa
Îmi fac ceaiul de tei, mă așez pe balansoarul de lângă fereastră, și îl beau încet, cu ochii pe soarele care dispare după deal. Deodată, aud o respirație grea, fierbinte, în ceafă. Mă excită. O energie ciudată mă trage spre pat și, încet, devine bărbat - asta mi se întâmplă în fiecare seară. Și ce îți face acel bărbat?, îmi întreb pacienta. Mă iubește până la răsărit. Îi întind femeii rețeta și plec. Ajung acasă, mă așez pe fotoliu și beau un ceai de tei, cu ochii pe soarele care dispare după deal. Aștept.
Excelentă construcția textului și perfect creat suspansul din final, felicitări!
O să îmi lipsești noaptea
Monica Bologa
Ziua mă descurc cumva, dar noaptea o să mor de dor. Te rooog, nu pleca. O să supraviețuiești; uite, îți las tricoul meu, te va ajuta. Și a plecat. Mi-am tras tricoul pe mine și am început să plâng cu sughițuri. O bătaie în ușă m-a întrerupt. Vecinul. Faceți gălăgie, nu pot să dorm. Nici eu, i-am zis, răvășită. Vreți să-mi citiți ceva? M-ar ajuta. M-am întins în pat și l-am chemat lângă mine: Hai, citește tot. Dimineață, înainte să plece, mi-a zis că o să-i fie dor. I-am spus: ia tricoul ăsta. Te va ajuta.
Aceeași construcție excelentă, într-o nouă variantă. Și de această dată, finalul este cel care dă plus-valoare textului. O mică obiecție: nu știu cât de bine s-ar susține un volum turnat pe acest tipar, prin repetarea structurii / rețetei literare, microprozele ar deveni predictibile. Revenind la ce avem acum în meniu, ai livrat două microproze excelente, felicitări!
O să îmi lipsești noaptea
Ionuț Morariu
Draga mea, întreaga tragedie a scriitorașilor vine de aici. Că nu știu să stea singuri într-o cameră. Vezi tu. O experiență de viață nu poate fi mai interesantă decât o frază izbutită. Să luăm bunăoară dragostea dintre mine și tine. La fel ca orice călătorie, iubirea este o experiență vulgară, obositoare, plină de umori. Dar când o descriu, ea capătă formă, sens, ritm. În plus, ai observat? Pe hârtie, nu ne certăm niciodată. Dacă înțelegi, atunci de ce ai plecat plângând în noapte? Doamne, cât te iubesc. Proasto.
Excelent monolog, caracterizează în câteva cuvinte atât o relație cât și filosofia peronajului. Iar finalul încununează perfect stadiul relației. Bravo!
Ultima lună de toamnă
Cristina Alistar-Gabouty
Ultima lună de toamnă a fost neașteptat de însorită. M-am aplecat deasupra apei, dar n-am îndrăznit să beau, de teamă să nu-i tulbur simetria perfectă. Liniștea neobișnuită amplifica și mai tare zgomotul inimii. Teama devenea de necontrolat. Contrastul dintre interior și exterior era tot mai puternic, și totuși am rămas nemișcată. Nu mai erau destule frunze, nu mă mai puteam ascunde. Și-atunci am auzit câinii. Se apropiau, aproape că începeam să deslușesc câți erau. Dar mai mult mă temeam de gloanțe.
O tensiune in crescendo, foarte bine dozată, textul se oprește în punctul culminant, fără a încerca să explice, lăsând loc imaginației cititorului. Un mare bravo!
Leacuri băbești
Dorin Vasile
Într-o dimineață, când lumina pătrundea cu putere în cameră, a decis să nu mai meargă la clinică. Avea recipientele ei, cu ierburi și lichide colorate. Tot ce-mi trebuie e aici, a spus, fără să se întoarcă spre mine. Mirosea a alcool și o clipă m-am gândit la mama și la bitterul ei suedez. Am privit-o cum amestecă într-un pahar, cu gesturi sigure, știind exact ce face. Știi, i-am zis, nu cred că te poți vindeca singură de genul ăsta de lucruri. A râs ușor. O, dar dragul meu, n-a spus nimeni că vreau să mă vindec.
Să știi când și unde să te oprești este o mare artă iar ție îți iese perfect. Bine dozată tensiunea, bravo!
Speranțe:
Am apărut la știri
Adina Colțea
Am visat că Verde Împărat a prins peștișorul de aur și i-a cerut să-i mărite fata cu Micul Prinț, însă peștișorul era văr primar cu duhul din lampă, care știa că fata împăratului îl vrea pe Aladin. Dar împăratul voia împărăție în altă galaxie și de-aia n-avea ochi pentru alde Aladin. Încercă și cu Luke Skywalker, dar peștișorul se sictiri, căci Împăratul n-avea față de cuscru cu ăla negru de respira greu. Când m-am trezit sirenele zbierau așa tare, că nici n-am auzit pompierii năvălind în uzină.
Mi-a plăcut foarte mult acest melanj imaginativ în care combini basmul cu literatura pentru copii și zona de banc. Finalul, însă, finalul... L-am citit, l-am recitit, apoi iar l-am citit și recitit și de fiecare dată am rămas cu aceeași impresie, că n-am înțeles mai nimic.
Am apărut la știri
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
În noaptea aia, televizorul pâlpâia în sufragerie. Mama dormea. Eu ascultam știrile. Un băiat de doisprezece ani a dispărut din parc. Poliția cercetează. Fotografia mea pe tot ecranul. Eu pe canapea. Îmi simțeam inima în gât. M-am uitat în oglindă, fața mea a zâmbit vag și s-a estompat. Am întins mâna. Degetele au trecut prin sticlă ca prin fum. Ușa a scârțâit. Era închisă. Afară, ploaia spăla sânge imaginar de pe trotuar. Știrile mințeau. Sau eu eram minciuna? Cineva mă căuta. Sau eu deja plecasem? Știrile continuau.
Foarte bună atmosfera pe care ai reușit să o creezi, senzația de glisare între real și fantastic. Cred că mai mergea puțin lucrată vocea copilului de 12 ani și partea de final, bună din perspectiva construcției, ușor stângace / simpluță din cea a execuției.
Amurg
Horațiu Dudău
Miei în lapte, uitați în stâni obișnuite cu întunericul, sug din albastru, golind ziua de lumină ca pe un uger. Soarele moare calculat, ca într-o eutanasiere repetată, adusă la nivel de artă. Câinii nu înțeleg, dar știu că e momentul când, toți la un loc, vor adormi cu spaimă. Oile numără ciobanii. Niciodată destui, întotdeauna prea oameni. Doar lupii zâmbesc, trăgând cu colții luna cât mai sus pe cer, nu mai au răbdare. O foame eternă domnește. Nu mai contează pentru cine a sosit ultimul amurg.
Mi-a plăcut foarte mult ideea textului, schimbarea de perspectivă în cazul protagoniștilor. Cred că stilistica e prea încărcată, dacă actorii ar fi scoși din pelteaua cuvintelor ar avea mai multă forță. Apoi, textul se poate opri fără probleme la "Doar lupii zâmbesc, trăgând cu colții luna cât mai sus pe cer, nu mai au răbdare". Ce urmează poate lipsi fără a afecta cu nimic restul microprozei.
O să îmi lipsești noaptea
Oana Jindiceanu
La 8 ani locuiam la bunica și credeam că se va întâmpla atunci când mă va lua mama înapoi acasă. La 16 ani credeam că se va întâmpla atunci când mă voi îndrăgosti. La 20 de ani credeam că se va întâmpla atunci când mă voi muta la casa mea, cu omul meu și vom avea copii. Pe la 40 mi s-a cuibărit în suflet bănuiala că nu voi ieși din ea niciodată. Am înțeles că o voi purta mereu pe umeri, ca o trenă fermecată, o trenă ce va oglindi lumea de afară, dar și cea unde nu a călcat vreodată picior de om.
Un text care m-a intrigat, în care tensiunea este bine construită. Finalul nu livrează însă ceva la nivelul atins până în acel moment.
O să îmi lipsești noaptea
Elena Fermuș
În ciuda chipului angelic, a simțit ura de mică. După palma primită de la femeia pe care tatăl a adus-o acasă. Fiindcă țipase când a dat jos tabloul mamei ei, plecată-n cer. S-a maturizat brusc. Nu a făcut promisiuni nelumești, că nu va să moară și ea cândva, dar și-a promis că nu va face copii. Dacă-or avea aceeași soartă? De teamă să nu-i arunce și păpușa, a ascuns-o-n cutia de pantofi. I-a pus apă și-un fursec, și a-ngropat-o-n grădină. După ani, a dezgropat-o și-a dăruit-o fiicei soțului ei.
Ideea salvează un text în care se înghesuie clișeele iar frazarea e întreruptă adeseori, fără un motiv clar. Și finalul merită aprecierile, a promovat microproza la un nivel superior.
Ultima lună de toamnă
Johanna Scîntee
De la fereastra mea se vede un castan. De 14 ani măsor timpul după el. Când am venit aici era primăvară și tocmai înflorise. Îi zăream doar vârful coroanei prin geamul îngust, poziționat cam la 1,8 m de podea. A crescut în toți acești ani așa cum mi-a scăzut mie timpul. Mi-a umplut fereastra de nu mai vedeam cerul vara. L-am văzut bătut de vânt, plouat, înghețat, nins, ars de soare, înfrunzit sau gol. Peste 28 de zile îi voi vedea trunchiul pentru prima dată. Noiembrie e ultima lună ce-o petrec în celula mea.
O proză bine construită, curat scrisă, în care finalul este însă prea direct livrat și scade din tensiunea acumulată până la el.
Leacuri băbești
Alice Bancu
Mă topeam de dorul lui când am găsit în pod cartea de vrăji. Am luat-o ca pe un semn. Într-o noapte cu lună plină, am amestecat apă de izvor cu petalele dintr-un trandafir purtat câteva zile în păr. Am turnat miere și laptele unei bivolițe negre. Desparte-i și adu-mi acasă iubirea, am zis de 3 ori și am băut jumătate din poțiune. De ziua lui, le-am dus prăjituri și sirop. M-am trezit cu ea în poartă, spunând cât de frumoasă sunt. Acum nu mai știu ce să fac. Dintr-o dată, și ea mi se pare la fel.
Un text cuminte, curat scris, salvat de final. Extrem de bune răsturnarea de situație și noile perspective pe care le deschide, felicitări pentru idee.