Doamne, știi că nu prea vorbim. Nu suntem certați, dar nici nu prea cred în Tine. Și cu toate astea mă rog Ție din când în când. De cele mai multe ori de sănătate. Sau să fie bine. Doar că acum nu mai pot. Chiar nu mai pot. Am obosit. Vreau să fiu fericit. E chiar atât de mult ce-Ți cer? Sunt un om bun. O știu și eu, o știi și Tu. Pur și simplu, simt că orice aș face, nu e bine. OK; și de ce mă rog ai tu nevoie ca să fii fericit? Sincer, în clipa asta cred că un milion de euro m-ar coafa. OK, notează: 3, 4, 6, 20...
Arthur Ianoși
trece prin Stomac. Da, Fane Stomac o vinde la plic de 0,8, ceea ce nu pot spune despre Nelu Cârlig, care-ți dă 0,6. E și mai scumpă cu 30 de lei. Pentru că pe plic scrie Fericirea are chipul tău și plicul e făcut din staniol. Îl strâng în buzunar, cu degetele tremurânde, și mă gândesc că la vârsta mea alții colecționează timbre, nu doze. Mama crede că am slăbit de la alergat, tata că sunt mai tăcut fiindcă mă maturizez. Eu doar învăț să respir pe datorie, să zâmbesc la vitrine și să numesc fericirea o greșeală de cântar.
Cecilia Fofiu
Ai spune că e sfârșitul lumii, suspină ea privind prin geam cerul prăbușit în neguri. Ninge de trei zile, cum vom ieși de-aici?, oftează fără a-l privi, întrebând parcă nămeții. Stăm la căldurică, zâmbește el căscând, ai altă treabă? Ce treabă să mai am, copiii-s mari, poate să ne numărăm restul zilelor. Și se întoarce tristă spre omul înfofolit din fotoliu. Zilele zici?, întreabă el amuzat, ghicindu-i urma frumuseții de odinioară. Ia treci încoace. Se apropie cu pași timizi, ca mereu, și i se lasă, fulg, în poală.
