Dacă nu îţi arde să faci un text, renunţă

Florin Piersic jr. e un artist-caracatiţă. Traduce, montează piese americane cinice, scrie scenarii de film, regizează filme, publică texte care sînt, aparent, doar jucărele haioase, în realitate taie transversal vîrtejul societăţii contemporane. Motivele pentru care a fost ales Florin Piersic jr. ca artist asociat al Suplimentului de cultură pe zona de teatru sînt extrema lui mobilitate în diverse medii artistice performative, legitimarea pe care spectacolul lui manifest pentru teatrul independent - Sex, Drugs, Rock&Roll - a adus-o mişcării underground şi forţa - afectivă, intelectuală - cu care îşi susţine proiectele. Piersic jr. e un tip care nu stă nici o secundă degeaba, care are mereu prin vreun colţ un scenariu sau o piesă gata să iasă la suprafaţă. E un artist generos şi onest.


Mihaela Michailov: Cînd ai apărut prima dată într-un spectacol?
Florin Piersic jr.: Am intrat pe scenă la Coana Chiriţa, dansau unii la sfîrşit, era mare petrecere, şi mi-au pus nişte tipi mustaţă şi costum ca să-i facă o glumă lui taică-miu. Era prima oară cînd puneam piciorul pe o scenă şi vedeam publicul. Cred că se produce un declic, e mirajul unei săli pe care o ai deodată în faţă fără să fii conştient de asta. Mi-a rămas în minte imaginea cu taică-miu privindu-mă în timp ce eu priveam sala şi dansam fericit. După aceea, mi s-a întîmplat să văd publicul printr-un cuptor, în Pluralul englezesc în care juca maică-mea. Maică-mea stătea cu capul în cuptor şi îl tot freca, personajul ei era o obsedată de curăţenie. În actul II, cînd se adunau toate cele şase personaje - era vorba de 3 cupluri - se crea un haos total, cu maică-mea care freca maniacal cuptorul şi mai ieşea pentru o replică din cînd în cînd. Cînd spunea că vrea un pahar cu apă şi un antinevralgic, eu îi aduceam paharul şi mă uitam prin cuptor - era un fund fals de cîrpă neagră. Vedeam cîţiva oameni care rîdeau, dar care nu mă vedeau pe mine pentru că eram în beznă totală în cuptorul ăla. Apoi, o etapă următoare a fost momentul în care, la Teatrul Foarte Mic, s-a schimbat într-un fel convenţia şi nu mai erai în întuneric tu, ca spectator, ci, teatrul fiind atît de mic şi spectatorul foarte aproape de actor, cam ca la Green Hours, te simţeai lipit de scenă.

M.M.: Apropo de etape, Green Hours a fost o etapă foarte importantă pentru laboratorul teatrului independent căruia i-ai dat nervul de care avea nevoie şi i-ai asigurat şi o recunoaştere, dacă mă gîndesc la Premiul UNITER pentru Sex, Drugs, Rock&Roll (2003).
F.P.jr: A fost o etapă profitabilă şi pentru mine şi pentru Voicu Rădescu. La un moment dat, mă gîndeam că Voicu mi-a făcut un bine, dar, după aceea, mi-am dat seama că şi eu i-am făcut lui un bine. Cred că ne-am servit reciproc interesele şi dorinţele din acea perioadă.

M.M.: A fost un moment de concentrare şi zvîcnire a unui mod de lucru şi a unei atitudini underground care a născut spectacole excelente.
F.P.jr: Sigur că tu poţi să-ţi dai mult mai bine seama de asta decît mine. Eu eram direct implicat în toată povestea şi atunci aveam o raportare subiectivă. Şi poţi să faci chiar o cercetare legată de istoria anumitor spectacole. La Sex, Drugs..., erau mereu oameni care rămîneau afară. Unii l-au văzut de nu ştiu cîte ori şi-şi aduceau toţi prietenii.

M.M.: S-a jucat 3 ani şi barul era arhiplin. Mulţi au venit să-l vadă după ce ai luat UNITER-ul, nu?
F.P.jr: Cea mai mare satisfacţie era să văd barul ăla plin ochi. Premiul UNITER a stîrnit şi mai tare curiozitatea pentru că era un test pe care mulţi "mi l-au dat" după ce au aflat de premiu. Ia să vedem, chiar a meritat premiul ăsta? La un moment dat, la Iaşi, am jucat spectacolul la Teatrul Naţional şi îţi imaginezi că pentru mine era o senzaţie foarte stranie "să mut apropierea" pe o scenă mare. Am strîns publicul, mi l-am adus aproape, dar tot era ciudat. Textul lui Eric Bogosian este, cred, cel mai ofertant şi mai inteligent material gîndit pentru un singur actor.

M.M.: Sex, Drugs... era un spectacol atît de bine conceput şi dozat, cu monoloage link-uite în aşa fel încît nu te plictiseai o secundă. Ai simţit că la Iaşi, de exemplu, s-a diluat forţa lui interioară?
F.P.jr: E tare că tipul de energie şi de relaţie cu publicul de la Green s-a putut crea şi pe scena Naţionalului din Iaşi. Îmi era frică de nu mai puteam înainte să înceapă spectacolul, dar, pînă la urmă, a fost un pariu cîştigat pentru că a căzut orice obstacol de distanţă şi am reuşit să ţin publicul lîngă mine. Trebuie să fii capabil să te adaptezi şi să simţi cum să faci o anumită schimbare în aşa fel încît să nu se piardă lucruri esenţiale.

M.M.: E, pînă la urmă, vorba de păstrarea unei dinamici de conţinut indiferent de spaţiu.
F.P.jr: Da, şi dacă stau bine şi mă gîndesc şi la Green, cei care stăteau în spate de tot nu aveau, normal, acelaşi tip de relaţie şi de intercepţie ca cei aflaţi pe scaunele din faţa mea. Spectacolul era jucat ori la microfon, ori în plină forţă tocmai ca să nu existe niciodată pierderi substanţiale. Putea să trăiască la fel de bine într-un cadru restrîns şi pe o scenă mare.

M.M.: L-ai mai relua în acest moment?
F.P.jr: Nu, pentru că el ţine de o anumită etapă. Nu pot să spun că ar fi chiar o supă încălzită. Ar fi, practic, o nouă premieră şi m-aş obişnui, însă eu am evoluat sau involuat de atunci, încă nu ştiu, şi oricum sînt într-o altă perioadă de viaţă şi mă tentează să fac altceva, să mă provoc altfel. Mai degrabă vreau să gîndesc proiecte care sînt mai importante, mai puţin explozive pentru mine în acest stadiu decît pentru cei care au văzut Sex, Drugs... Zilele trecute, m-a oprit un tip la Ikea şi m-a întrebat: cînd se mai joacă, dom'le, Sex, Drugs, pentru că vreau să-mi mai aduc nişte prieteni?

M.M.: Cred că ai experimentat exact ce era mai provocator pentru un actor în propunerea lui Bogosian: trecerea prin personaje-arc foarte diferite, mereu la vedere, cu o detaşare şi o implicare care îşi captau spectatorii. Te gîndeşti să faci la un moment dat ceva asemănător?
F.P.jr: Mai am un text legat exact de schimbarea asta foarte rapidă a unui personaj, sub ochii tăi, pe care mi-aş dori să-l fac cîndva. Lucrul ăsta se-ntîmplă şi în Opposites Attract (n.r. - cel mai recent spectacol regizat de Florin Piersic jr. la Teatrul Metropolis). M-a interesat foarte mult, în felul în care e structurat spectacolul, capacitatea actorului de a se transforma într-o secundă. Vine neutru, într-o lumină de trecere şi, în momentul în care lumina s-a schimbat, devine personaj.

Revenind acum la textul despre care ţi-am spus înainte să pomenesc de Opposites... şi la care am şi caiet de regie pentru că l-am gîndit extrem de minuţios, am nevoie pentru el de un actor care să joace opt personaje şi care ar trebui să fie foarte elastic. M-am gîndit la taică-miu şi am încercat să fac o lectură cu el pentru că ar fi fost uluitor să-l vezi într-un asemenea rol, dar nu prea ne-am potrivit. Sîntem în zone destul de diferite. A fost ultima mea încercare, am mai avut una cu o altă piesă senzaţională, am făcut cîteva repetiţii la masă cu el şi am renunţat pentru că nu era entuziasmat, nu era convins. Dacă actorii nu sînt în cur după textul pe care l-am găsit şi de care ne apucăm, nu pot să merg mai departe. Dacă nu îţi arde să faci un text, renunţă. Şi nu mă interesa atunci să fac un compromis doar ca să dăm o lovitură de marketing. Avem alte criterii după care alegem un text.

M.M.: Pentru că ai vorbit de texte, aş vrea să discutăm puţin despre cercetarea pe care ţi-ai propus să o faci programatic. Ai căutat texte, le-ai tradus, le-ai montat, ai jucat în ele, ai adus pe piaţă o serie de piese contemporane (Zaruri şi cărţi, Zi că-i bine!, Sex, Drugs...) care s-au jucat mult. În funcţie de ce criterii alegi să montezi un text?
F.P.jr: Trebuie să mă intereseze foarte mult felul în care e scris textul şi propunerea flexibilă din punct de vedere actoricesc. Să văd că piesa îi pune pe actori în ipostaze foarte diferite, că le deschide multe piste de joc. În momentul în care traduci un text, ai o relaţie foarte personală cu el. Devine, pe jumătate, al tău, pentru că traducerea presupune o continuă adaptare. Cu Opposites Attract, simt că am evoluat de la un gen de teatru la altul, pe care nu m-am gîndit niciodată să-l abordez. Cînd am citit textul împreună cu Dorina Chiriac, cu care l-am şi tradus şi montat, ţin minte că am avut o mică divergenţă. Ea vedea spectacolul într-o cheie, eu în alta. Şi a fost foarte mişto că în momentul în care am făcut spectacolul, am ajuns la mijloc, la o perspectivă care unea cele două viziuni.

M.M.: Şi care, probabil, e şi cea mai justă.
F.P.jr: Cu siguranţă. Şi n-a fost, în nici un caz, vorba de un compromis. A fost exact linia pe care trebuia mers. În genul de teatru despre care vorbesc acum, caricatura trebuie foarte atent controlată şi nu e deloc uşor să menţii zona de echilibru. E nevoie de o precizie în absenţa căreia lucrurile alunecă foarte uşor. E un teatru de consum şi, cînd stau în culise, mă consumă totul foarte tare. E foarte nasol, frate, să stai la butoane şi să-ţi transpire palmele pentru că unul a uitat o replică sau a spus-o cu o secundă mai tîrziu şi l-ai simţit în clipa aia nesigur. Ai senzaţia dementă că tu eşti părintele lor, că i-ai învăţat să meargă. Mi-e foarte drag spectacolul ăsta, dar cred că trebuie să mai stau şi pe-acasă cînd se joacă. Cînd eşti pe scenă, simţi publicul, primeşti de la el energie şi mergi mai departe. Cînd stai ca un arc o oră şi jumătate în spatele scenei şi nu ai cum să te exprimi, devine foarte apăsător.

Întorcîndu-ne puţin la ideea de adaptare, atunci cînd traduci un text, într-un fel îl rescrii. Am confruntat traduceri de acum 20 de ani ale unui text şi toate expresiile din ele sînt acum măturate, nu mai ai cum să le menţii. Într-o traducere trebuie să prinzi mereu dinamica limbii, mai ales atunci cînd textul urmează să fie spus pe o scenă. Un "fuck you, man", tradus cu "te fut, omule" îţi rupe o traducere. Am întîlnit, de exemplu, "this fucked up situation" tradusă cu "fututa asta de situaţie". Mai rămînea să zică futută sus... Am tradus texte care au rămas în aer, n-au fost niciodată montate. Am tradus un roman din franceză - autorul e spaniol, Javier Marias - şi, ca să fie publicat, ar fi nevoie de un specialist care să confrunte versiunile. M-a ajutat foarte mult ca experienţă de lucru aplicat pe text pentru că e un roman cu un stil dens, cu un limbaj poetic şi a fost un contact important pentru mine. Opposites Attract a stat patru ani într-un sertar şi evident că putea să o găsească altcineva, aşa cum s-a întîmplat cu Closer, la care am muncit enorm ca să respect forţa textului. După aceea l-am văzut tradus în nişte variante care mi s-au părut un rezumat.

M.M.: Şi mult îmblînzite, îndulcite.
F.P.jr: Da, ori textul are o putere fantastică de a diseca o relaţie. Nu mai ai nevoie să joci nimic. Cu Opposites Attract am avut noroc cu George Ivaşcu, care mi-a zis să vin să pun ceva la Teatrul Metropolis. E un pas înainte şi faptul că am reuşit să lucrez într-un teatru, nu doar în cluburi, cum s-a întîmplat pînă acum.

M.M.: Mergi la teatru?
F.P.jr: Mai rar în ultima vreme. Cînd ai un copil - şi n-o spun deloc ca pe ceva care mă constrînge -, toate lucrurile se schimbă şi automat priorităţile sînt altele.

M.M.: Sînt regizori tineri care te interesează şi cu care ţi-ai dori să lucrezi?
F.P.jr: Aş merge pe mîna lui Afrim, dar mi-e frică să nu iasă scîntei, şi cred că şi lui, însă îmi place că are o lume a lui. Mă interesează mult şi Apostol, de exemplu. Acum vorbesc de o zonă pe care o cunosc şi cu care am avut contact direct pentru că le-am văzut spectacolele. Dar sigur că sînt regizori şi actori buni despre care nu ştiu prea multe. Aş vrea să ajung mai des la examene la UNATC ca să-mi dau seama mai bine ce fac.

M.M.: Mi-ai spus la un moment dat la Green, legat de experienţa ta de regizor, că te bucuri că oamenii cărora le-ai propus să lucraţi împreună au avut încredere în tine. Ţi-a fost teamă să te apuci de regie?
F.P.jr: Mi-a fost teamă pentru că în momentul în care m-am apucat eu, mentalitatea era destul de rigidă. Acum lucrurile s-au mai relaxat şi sînt mulţi cei care trec dintr-o parte în alta şi care iau cumva hăţurile în mînă. Sună pompos denumirea asta de regizor. Practic, discutăm despre un om care are sau se presupune că ar trebui să aibă capacitatea de a vedea ansamblul, de a-l structura. Condiţia cea mai importantă este ca actorii să se simtă bine cu el la repetiţii, să creadă în el, să meargă împreună cu el pînă la capăt. Ştiu că la ora asta există oameni care vor să lucreze cu mine şi care ar putea renunţa la altceva ca să intre într-un proiect de-al meu şi ăsta e un cîştig imens, care însă a venit cu timpul. Am zile în care am senzaţia că nu am spus mare lucru şi zile în care simt că am ajuns exact acolo unde trebuia în timpul cel mai scurt. Uneori reuşesc să dau repede cheia cu care să te apropii de personajul pe care îl ai de jucat. În ce mă priveşte, vreau să nu mă mai arunc cu capul înainte în lucruri despre care nu prea ştiu cum ar putea să iasă. Există mereu o doză de risc, dar o propunere inteligentă te poate convinge şi atunci ţi-o asumi.

M.M.: Vorbind acum despre film, ce mi s-a părut foarte deştept la Eminescu versus Eminem, a fost, pe de o parte, structura fracturată a poveştii, iar pe de altă parte, umanizarea mitului, şi cînd spun asta mă gîndesc la două secvenţe: cea în care tatăl tău recită, în timp ce se rade în baie, Somnoroase păsărele şi cea în care Gianina Corondan dă indicaţii despre intersecţia Moşilor cu Eminescu. Cum ai lucrat la filmul ăsta?
F.P.jr: S-a pornit de la un material făcut în joacă şi apoi, pe acel schelet, au fost gîndite atent detalii, întîmplări, poveşti. M-am trezit cu un conţinut care putea fi de Unda veselă, pe care am început să-l curăţ şi să-l organizez, să-i dau un sens. Filmul s-a făcut în două săptămîni cu totul. Taică-miu nu înţelegea ce vreau de la el cu Somnoroase păsărele în baie, dar încet-încet lucrurile s-au adunat.

M.M.: Am văzut anul acesta la Sfîntul Gheorghe un Hamlet făcut de Arpad Schilling, în care trei actori în jeans, hanorac sau cămăşi jucau cu o normalitate uluitoare Shakespeare. Puştii care au fost la acest spectacol erau înnebuniţi după el şi cred că pe tipul ăsta de aşteptare demitizantă se pliază şi filmul tău.
F.P.jr: E nevoie, aşa cum spui, de această demitizare pentru un public care se raportează altfel la Eminescu. Pe mine mă atrage mai puţin zona lui metafizică. Îmi plac foarte mult poeziile lui de dragoste care trebuie spuse simplu şi logic şi efectul pe care îl obţii este uimitor.


Nu pot să mă uit la televizor decît dacă este cineva lîngă mine

M.M.: Aş vrea să vorbim puţin despre Banii, proiect de scurtmetraje pentru care ai aşteptat propuneri.
F.P.jr: Două personaje într-un interior, care discută în timp real şi în conversaţia lor apare cuvîntul bani, cam ăsta a fost punctul de pornire şi datele fixe. A rămas cam ce era mai bun din tot ce am primit şi va fi pe un site de unde va putea fi downloadat gratuit. Atîta timp cît sînt oameni care au acces la o cameră cît de cît performantă şi la un microfon performant, nu văd de ce nu ar apărea nişte filme în viitor care să fie făcute de puşti de 15-16 ani. Acum 2 ani şi ceva, eu am scris 14 scurtmetraje, care erau de sine stătătoare, dar aveau tema asta comună - banii. În 2005 am reuşit să filmez unul singur şi după aia am încercat să găsesc un buget. Între timp s-a născut fetiţa mea, Sonia, şi m-a preocupat mai mult bugetul personal, dar n-am vrut să abandonez ideea. Aşa că am continuat sub forma unui proiect colectiv. Am scris un scurtmetraj din Banii inspirat de un tip, de felul în care se comporta şi de toată lumea lui.

M.M.: Te inspiră poveşti pe care le vezi la televizor?
F.P.jr: Nu pot să mă uit la televizor decît dacă este cineva lîngă mine ca să am cu cine să comentez ce văd. Dar sînt foarte multe personaje care-ţi pot da nişte poveşti extraordinare. M-am uitat la un pastor pe B1 TV care vorbeşte cu emfază, îşi tot aranjează ochelarii şi zîmbeşte, şi mă uluieşte pentru că nu ştiu de unde să îl apuc. Dacă aş face un asemenea rol şi mi-ar ieşi aş fi mai tare decît De Niro în King of Comedy. Mă mai uit şi la femeile alea care îţi spun să găseşti o literă şi să completezi un cuvînt. Sînt bestiale, se ceartă cu tine, ajungi să treci prin toate fazele unei relaţii cu ele. Sînt personaje pe care nu trebuie să le pierzi pentru că nu ştii ce pot naşte la un moment într-un spectacol.

M.M.: De ce te-ai apucat să faci film?
F.P.jr: Pentru că mi-a venit ideea cu Advertising şi după aia am simţit nevoia să merg mai departe cu Dorina Chiriac, cu Tiberiu Iordan, cu Petre Fumuru. Deocamdată am nevoie de 12.000 de euro, sumă care să fie bugetul următorului film pentru că nu mai pot să chem nişte oameni şi să le spun să facă chestii moca. Am scenariul, l-am scris acum trei ani şi e tot acolo, în sertarele mele cu texte.

M.M.: Ştiu că zona ta de interes nu e cea cu miză puternic socială.
F.P.jr: Nu, nu e. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile e cel mai bun film românesc pe care l-am văzut vreodată, dar îmi place să rămîn şi să cercetez în zona mea. Am în momentul ăsta un scurtmetraj care e gata, are cam 8 minute, şi se numeşte Veneţia. Filmul lui Gabrea, la care am muncit cîteva luni - Călătoria lui Gruber - va ieşi în martie. Scenariul este scris de Răzvan Rădulescu. Pentru filmul ăsta, în care joc rol principal, am învăţat germană şi italiană şi a fost o perioadă de antrenament intensă.

(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, ianuarie 2008)