Rezistență - Jennifer A. Nielson, Editura YoungArt, 2023
Traducere din limba engleză de Mihai Dan Pavelescu
Două minute. Acesta era timpul în care trebuia să trec de nazist.
El trebuia să-mi verifice actele și să se intereseze de motivul intrării mele în ghetou. Poate dorea câteva secunde ca să flirteze cu o poloneză drăguță. Sau poate că ea dorea să flirteze la rându-i.
Dar nu mai mult de două minute. Cu fiecare secundă în plus putea să-și dea seama că actele mele sunt false. Că în venele mele curge sânge evreiesc, indiferent cât de ariană arătam.
- Guten Morgen.
Neamțul m-a întâmpinat cu un zâmbet și cu o mână pusă pe brațul meu. Am învățat de timpuriu să nu strecor nimic în mânecile hainei. Ajunge să fii prost o singură dată și jocul se termină.
Soldatul ăsta era mai tânăr decât majoritatea, ceea ce crezusem cândva că-mi va oferi un avantaj. Crezusem că tinerii sunt mai naivi, și poate că asta era adevărat. Dar erau, de asemenea, ambițioși, dornici să-și demonstreze valoarea și pe deplin conștienți de faptul că prinderea cuiva ca mine le putea aduce o promovare timpurie.
- Guten Morgen, i-am răspuns în germană, dar cu un accent polonez perfect.
Am zâmbit din nou, ca și cum am fi fost prieteni vechi. Ca și cum n-ar fi fost la fel de dispusă să-l omor, așa cum făcea el cu poporul meu.
- Wie geht's?
Nu-mi pasă cum se simțea, în dimineața asta sau în oricare alta, dar am întrebat pentru că astfel îi mențineam atenția asupra chipului meu, nu asupra raniței mele.
La fel ca alte ghetouri din Polonia, cel din Tarnow fusese aproape închis de la începutul războiului, izolat de lumea exterioară. Izolat de evreii din alte ghetouri. Izolarea aceasta asigura puterea totală invadatorilor germani. Puterea de a controla, de a minți și de a ucide.
În ultimele trei luni, fusesem curieră pentru mișcarea de rezistentă cunoscută ca Akiva. Treaba mea era să străpung izolarea aceea, să avertizez oamenii și să-i ajut să supraviețuiască, dacă puteam. Eram însă tot mai conștienți de faptul că timpul se scurgea. Vedeam cum oamenii erau ademeniți în trenuri cu promisiuni de pâine și marmeladă, amăgiți să creadă că vor fi relocați în lagăr de muncă. Apoi erau înghesuiți în vagoane pentru vite, fără apă sau spațiu de mișcare. Iar destinația lor nu era niciodată un lagăr de muncă.
Se îndreptau spre lagărele morții, concepute pentru a ucide sute sau mii de oamenii pe zi. Eu le văzusem. Fusesem îngrețoșată de ele. Îmi frânseseră inima.
Naziștii numeau lagărele acelea soluția lor la așa-zisa "problemă evreiască".
Da, eu intenționam foarte mult să fiu problema lor.
Sunt uimită de curajul acestei fete. Chaya știe că nu poate câștiga, dar știe că lupta contează, așa că luptă mereu ca și cum este ultima dată.
Ceea ce însemna că acum era nevoie să rămân calmă. Imediat după intrarea în ghetou, am văzut o piață deschisă care fusese cândva parc. Acum era un loc pentru negoț, pentru cerșit, pentru oameni care nu prea aveau altceva de făcut decât să rătăcească de colo-colo și să se întrebe când le va veni sfârșitul. Poate că unii chiar și-l doreau.
Ca întotdeauna, la porțile ghetourilor existau doi gardieni naziști - al doilea purta uniformă SS, forța militară mai specializată. Lângă ei se aflau doi polițiști polonezi și doi membri ai poliției evreiești, pe care noi îi numeam OD-iști. Adesea erau la fel de brutali ca gestapoviști și nu mai demni de încredere.
Mi-am întins Kennkarte spre soldat înainte să mi-o poată cere, pentru că oricum trebuia să vadă actul de identitate, iar cele două minute ale mele erau pe jumătate expirate. Carnețelul de mărimea unui pașaport conținea poza și amprentele mele. Tot restul - datele, ștampilele, informațiile personale - era fals.
Unul dintre conducătorii noștri, Șimșon Draenger, făcea toate falsurile pentru Akiva. Era atât de talentat, încât eu credeam că puteam să falsifice semnătura lui Hitler și să-l păcălească pe Fuhrer însuși. Noi vindem acte false create de Șimșon în ghetouri ca modalitate de finanțare a Rezistenței.
- Ești Helena Nowak? a întrebat soldatul.
Am încuviințat din cap, o minciună pe care o spusesem de multe ori în ultimele trei luni și pe care, cu siguranță, aveam s-o mai spun. O mie de alte fete poloneze puteau avea același nume, și exact asta era ideea. Dacă totul mergea bine, soldatul m-ar fi crezut și apoi, în clipa imediat următoarea, m-ar fi uitat.
- De ce intri azi în ghetoul Tarnow? m-a întrebat în germană.
Mi-am strâmbat fața într-o bosumflare, o expresie atent echilibrată între a lăsa să se înțeleagă că aș fi vrut să pot merge la un picnic cu el, dar nu suficient ca să-l încurajez să mă invite.
- Am șaluri pentru femei, i-am răspuns. Se apropie iarna. Pot să câștig niște bănuți.
El s-a încruntat.
- De unde le ai?
- Le croșetează bunica mea.
Bunica mea pe care o scosesem recent în mod clandestin din lagăr; stă ascunsă la o familie creștină din Cracovia. Ea le coase, le gătește și le face curat. În schimb, ei n-o trimit la moarte. Ei au considerat asta un troc corect și poate ca așa este. Dacă ar fi prinși, ar fi omorâți și ei.
- Să-ți văd ranița, a cerut soldatul.
O purtam în spate și era îngustă și adâncă. Fusese croită în mod deliberat așa. Îi ticsisem jumătatea superioară, astfel încât soldatului i-ar fi fost greu să scormonească, dacă simțea nevoia s-o facă. Dar speram să n-o facă, pentru că astăzi, șalurile groase ascundeau cartofii pe care îi strecuram ilegal înăuntru, împreună cu niște acte de identitate false. Pentru introducerea unui singur cartof, nazistul ăsta putea să mă împuște chiar aici, pe loc. Pentru actele false, pedeapsa ar fi fost mult mai rea.
M-am întors și am fredonat un cântecel în timp ce el examina ranița. În mod clar, asta era partea cea mai periculoasă a misiunii mele. Dacă i-aș fi trezit suspiciuni... Dacă ar fi vrut să-și impresioneze comandantul... Dacă s-ar fi uitat la mine și ar fi văzut evreica din interior, cea care se antrenase să-i privească drept în ochi pe oamenii ăștia răi, să zâmbească și să-i facă să creadă că simpatizează cu felul cum îi măcelăreau poporul... Dacă el vede asta, totul se sfârșea.
Dar astăzi aveam să intru. Iar mâine urma să mint pentru a intra în alt ghetou, și aveam să fac la fel în fiecare zi de mâine până la ultima mea răsuflare... sau a lor. După trei ani de război în care mă simțeam neajutorată în fața forței copleșitoare a armatei germane, în sfârșit făceam ceva.
Ghetourile în sine nu însemnau o noutate pentru evrei. De multe ori de-a lungul istoriei noastre, am fost segregați cu forța, adesea în spatele unor ziduri. Și de aceea era mai greu acum să-i convingem să ne asculte. Ei credeau minciuna germană că, dacă vom coopera, vom trece peste asta, așa cum se petrecuse și în trecut. Ei doreau ca ghetourile să fie ceea ce fuseseră întotdeauna: o separare și nimic mai mult.
De data asta însă era diferit. Planul germanilor nu era să ne separe de restul populației, ci să ne elimine din populație. Să ne extermine.
Ghetourile jucau un rol-cheie în planul acela întrucât îi suspendau pe evrei la jumătatea drumului spre orice. Erau pe jumătate înfometați și tratați în aceiași măsură ca animalele, nu doar ca oameni. Existau la jumătatea drumului dintre speranță și disperare.
La jumătatea drumului dintre viață și moarte. În ghetouri, una devenea cealaltă.
Iar eu făceam tot ce puteam ca să opresc asta.
Începusem prin contrabandă. Devenisem creativă în introducerea de obiecte: arme ascunse în pâini sau acte de identitate false cusute în căptușeala hainei; ocazional, obiectul de contrabandă îmi putea face bustul să pară mai mare ca în realitate. Indiferent ce transportam în secret, aduceam întotdeauna locuitorilor din ghetouri acestea iar apoi aflam informații despre ce se întâmpla în alte părți, iar apoi aflam tot ce puteam pentru a avertiza următorul ghetou.
Însă acela fusese doar începutul. Misiunea mea de azi era mai îndrăzneață ca de obicei și aveam emoții.
Misiunea chiar era foarte dificilă. Pe lângă misiunea normală, în care le dădea altora mâncare și vindea acte false, Chaya avea de luat ceva mult mai periculos. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă era prinsă, fiindcă nu ea era singura în pericol.
Clar este că Chaya nu are timp de teamă. Singura ei preocupare este încercarea de a ajuta cât mai mulți dintre semenii ei, și să se răzbune în cinstea celor pierduți. Nu știe dacă poate schimba ceva, dar clar nu va sta degeaba.
- Trebuie să pleci înainte să se dea stingerea în ghetou, fix la ora 17:00, mi-a spus nazistul, apoi, zâmbind, a adăugat: ieși pe poarta asta, frumușico, da?
I-am oferit și eu un zâmbet, care mi-a ridicat fierea în gât. Acum nu mai puteam ieși pe poarta asta. În niciun caz, dacă el mă urmărea în mod special.
M-a lăsat să trec și apoi am intrat.
M-am întrebat dacă simțise cât de tare îmi bubuise inima acolo, dacă știuse că aveam palmele umezite de transpirație. Reușisem să trec de soldat făcându-l să creadă că eram poloneză. Acum venea partea cea mai grea: să-i conving pe ai mei că eram evreică. Pentru că dacă nu aveau încredere în mine, intrarea aici fusese timp irosit.
Am cotit pe strada cea mai apropiată, sperând să ies din raza vizuală a oricărui gardian care ar fi privit în spate. Era timpul să redevin evreică. Am pus în buzunar lănțișorul cu crucifixul catolic și mi-am repetat în șoaptă numele meu adevărat: Chaia Lindner.
Fusesem botezată după bunica mea, așa cum și ea fusese botezată după bunica ei. De fiecare dată când mă dădeam drept o fată creștină pe nume Helena, mă întrebam: "Îmi dezonorez oare numele sau îl păstrez?"
Poate că nu conta. Eram hotărâtă să-mi urmez soarta. Aveam să fiu curieră atâta timp cât era nevoie de curiere. Aveam să fiu luptătoare, dacă era nevoie de așa ceva.
Dacă era nevoie de o martiră, aș fi fost și aceea.
Închei fragmentul aici, chiar dacă e un fragment doar din primul capitol, deoarece această carte m-a uimit încă de la primele rânduri. Ne prezintă realități dure pe care toți ar trebui să le citească pentru a înțelege măcar o parte din lupta evreilor împotriva naziștilor. Sper că v-am făcut curioși, pentru că această carte chiar merită timpul vostru.
