Cazul Magheru - Mihail Drumeș, Editura Art, 2023
Am trecut în fața oglinzii șifonierului, care mă cuprinse întreg în apa ei. "Leneșule, ai să mai dormi și altă dată până la prânz? O să-ți rup urechile!" Mi-era rușine de aceste dezmierdări puerile, dar de atâtea ori am simțit nevoia să devin copil. Din păcate, seriozitatea îmi reveni prea curând.
Această ceartă "puerilă" este modul naratorului de a se proteja de trauma suferită (un accident feroviar). Nevoia de a deveni copil este, de fapt, o fugă de realitatea brutală pe care creierul său încă nu o poate procesa complet. Omul este singur, el având nevoie să se dedubleze pentru a-și oferi o fărâmă de afecțiune sau disciplină.
"Hm! Sunt cam tras la față... Nu-mi place deloc paloarea asta... Să vedem, cum stăm cu temperatura?... Cred că totuși am nițică febră... Nu-i bine..."
Am căutat termometrul cu ochii. Nu era de găsit. Și doar azi-noapte Radu îmi luase temperatura. (S-o fi întors? Probabil doarme!) N-o fi rămas la el? Sau la femeia din casă? Tot umblând după termometru, am descoperit jos, pe covor, un pachet legat cu sfoară subțire. Un colț al învelișului era desfăcut.
"Ce-i asta? făcui surprins. De unde o fi picat?"
Mi-am adus aminte că azi-noapte, pe când mă dezbrăcam, îmi lunecase ceva din haină. Voiam să văd ce anume mi-a căzut, dar, prins de alte gânduri, uitasem. Și uitarea asta se prelungise până acum.
Nu i-o fi picat lui Radu?
Am respins pe loc ipoteza. Obiectul nu putea să fie al gazdei, știam precis că îmi căzuse mie din buzunar.
Cercetam cu luare-aminte misteriosul obiect, îl pipăiam și-l cântăream în palmă. Cert, nu-mi aparținea. Era al altcuiva. Învelișul rupt într-o parte, lăsa să se vadă un teanc gros de hârtii albastre.
"Ce fel, sunt bani? De unde și până unde? Bani?"
Rupând sfoara cu un gest nervos, am desfăcut pachetul: "Cerule! Bancnote de 5.000! Un teanc de bancnote noi-nouțe! Și asta? O scrisoare? Nu, nu-i scrisoare, o telegramă. Din ce în ce mai interesant. Să vedem ce scrie. "Domnului Matei Zăvideanu. Vino imediat cu banii. Încheiat tranzacția. Avocat Mărgineanu."
Stupefacție!
"Sunt banii moșierului! Banii moșierului! Nemaipomenit!"
Am înțepenit pe loc, cu mii de rădăcini sub picioare, căutând să înțeleg ce s-a întâmplat. Un puhoi de gânduri și sentimente mă invadaseră ca un torent. Apoi am căzut copleșit pe un fotoliu, îngropându-mi capul adânc în podul palmelor.
"Cum a ajuns pachetul acesta în mâinile mele? Când? Cum? În ce chip?" Mă trudeam să-mi aduc aminte, în ce împrejurare intrasem - fără voie - în posesia acestor bani străini? Și încercam să reconstitui clipă cu clipă ce anume se petrecuse după ciocnirea trenurilor. Grea treabă să te descurci într-o beznă atât de densă! Memoria mea nu înregistrase nimic trecând prin acest tunel. Și cum să înregistreze dacă îmi pierdusem cunoștința! Acest hiatus poate să fi durat o oră, două, chiar mai mult. Dar ce importanță are dacă în acel timp mort nu se putea produce nici cea mai elementară faptă? Până aici e bine stabilit, nu încape nicio îndoială asupra realității celor întâmplate. Să mergem mai departe. Ce s-a petrecut după trezire? Evident, recăpătarea cunoștinței m-a orientat asupra primejdiei în care mă aflam și, fără să-mi fi venit bine în fire, părăsisem vagonul (sursă de spaimă) cât mai repede. Mă miram că izbutisem să cobor cu atâta ușurință pe pământ ferm (mă așteptam la obstacole grele, la suferințe mari, de ce?) și, odată ajuns afară, am rupt-o la fugă pe câmp, în necunoscut (ca să mă departez cât mai mult, deși acum inutil, de primejdie?), nimerind orbește într-o băltoacă (mi-o fi curățat femeia hainele?). Comportare perfect normală, în asemenea împrejurări.
Or, în clipele acelea de groază, când primul gând al omului este să-și salveze bunul suprem, viața, mie îmi re-venise pofta de a fura banii moșierului, sugrumând imperativele instinctului de conservare? Nu se poate!
Fragmentul este construit pe baza unui contrast puternic între mintea analitică a doctorului și situația absurdă în care se află. Magheru încearcă să aplice logica și deducția, dar se lovește de un zid: amnezia post-traumatică. Temperatura ridicată a bărbatului nu mai are legătură cu febra biologică, ci este datorată unei febre morale, cauzată de conflictul violent din mintea celui care ar fi trebuit să-l salveze pe moșier de la moarte, fiind medic.
Mi-am amintit cele citite cândva, că la bordul Titanicului, marele transatlantic scufundat în împrejurări atât de tragice, se afla soția miliardarului Rockefeller, care purta un colier de perle valorând cinci milioane de dolari. Un detectiv particular, special angajat, veghea tot timpul ca nu cumva prețioasa bijuterie să fie șterpelită de vreun hoț internațional. Or, când se iscă panica, bărbați și femei înnebuniți de groază călcau în picioare minunatele perle împrăștiate pe parchetul sălii de bal, fără să se sinchisească cineva de ele. O zi de viață prețuia pentru ei mai mult de-cât toate colierele din lume.
Nu, hotărât lucru, e exclus să-l fi jefuit pe moșier după declanșarea catastrofei. O asemenea ipoteză contrazice firea, e organic imposibilă. Monstruos, imposibilă! (În momente critice, în fața morții, valorile materiale dispar. Așadar, un om care fuge dintr-un vagon distrus nu se gândește la bani. Totuși, banii sunt la Ilarie Magheru. Oare este posibil ca subconștientul nostru să acționeze independent de valorile noastre sub tensiune?)
Atunci, când am pus mâna pe bani? Dacă, într-adevăr, eu eram acela care furase pachetul cu bancnote, se poate să nu-mi amintesc deloc în ce circumstanțe am comis fărădelegea?
Ciudat, foarte ciudat!...
Și totuși, banii se află la mine, în mâinile mele, și asta este unica certitudine până acum. Scos din fire că nu reușeam să fac lumină în creier, am strigat, lovind cu pumnii în masă:
De unde au răsărit banii ăștia?
M-am speriat de propria-mi voce. Cine ar fi fost în măsură să-mi răspundă la întrebare în afară de mine?
Trebuie să mă calmez puțin... Altfel, n-ajung la niciun rezultat.
Îmi reamintii că tocmai căutasem termometrul. Acum știam sigur că trebuie să am febră. Și, nemaiputând suporta generoasa revărsare de lumină, care adineauri mă bucurase atât de mult, am coborât transperantele peste ochii ferestrelor, ca două stavile în drumul soarelui. Orice s-ar spune, frumusețile naturii nu înseamnă nimic prin ele însele, dacă starea noastră sufletească nu le dă preț. (Banii, deși reprezintă o avere, devin o închisoare mentală. În clipa în care Magheru trage jaluzelele, încearcă inconștient să se ascundă de lume, să- și ascundă vina.)
M-am cufundat iarăși în fotoliu, aparent calm, pregătit să reiau meditația, pentru a rezolva acest caz ciudat din cale-afară, cazul doctorului Magheru.
N-oi fi luat cumva pachetul înainte de catastrofă? Ce făcusem înainte de ciocnire? Să ne gândim. A, da. Dormisem. De asta îmi aminteam perfect. Somnul mă apucase după apariția familiei severinene în compartiment. Or, în prezența acesteia, era cu neputință să fac cea mai mică mișcare. Atunci, când naiba îl prădasem pe zevzecul acela de moșier, care călătorea cu o sumă atât de mare la el? Doar nu i-oi fi luat banii în timp ce dormeam?
Am surâs destins oarecum, gândind la absurditatea unei asemenea ipoteze. Sigur că alta mai bună n-aveam, deocamdată...
"Nemaipomenit caz, doctore Magheru, îmi spuneam. Trebuie să recunoști deschis. Sunt sigur că ceva asemănător nu s-a mai întâmplat pe lume înaintea mea. Și nici că se va mai întâmpla după mine!"
Deodată, mi se păru că eram jucăria unei halucinații și am încercat să mă scutur de ea, s-o îndepărtez. Luând o bancnotă în mână, am pipăit-o ușor cu degetele. Simțurile, perceperea funcționau normal. Era o hârtie nou-nouță, cu frăgezime de mătasă, având număr, serie, așa cum sunt toate bancnotele. Am ridicat-o în dreptul ferestrei, ca să văd filigrana estompată. Am făcut același lucru și cu celelalte. Erau, fără îndoială, veritabile. Am recitit telegrama: Matei Zăvideanu. Era vorba de moșierul meu, nicidecum de altcineva.
Așadar, nu putea fi la mijloc nicio nălucire. Dimpotrivă, mă aflam în fața unei realități certe, concrete, crude. Mi-am strâns capul în mâini, neștiind ce să mai fac. Ardea ca jeraticul. Tâmplele îmi zvâcneau pripit sub asaltul sângelui fierbinte. Broboane mari de sudoare îmi lunecau de pe frunte, lăsându-se în jos, pe valea obrajilor, ca să le sece arșița...
Cineva bătu în ușă. Am sărit în picioare. (De ce m-oi fi speriat așa?) Am strâns în pripă teancul de bancnote, înghesuindu-le de-a valma în buzunarele pijamalei.
- Cine-i?
- Eu. Te-ai sculat, savantule?
Era Radu, cine putea să fie decât el? Sau Cristina, femeia din casă. Ba nu, Radu...
- Îndată!
Intrarea lui Radu în cameră este momentul în care paranoia se instalează definitiv. Gestul de a îndesa bancnotele "de-a valma" în buzunarele pijamalei trădează trecerea de la statutul de victimă a unui accident la cel de "vinovat" involuntar.
