Oameni anxioși - Fredrik Backman, Editura Art, 2020
traducere din limba suedeză de Andreea Caleman
Am ales ca acest citat să fie din Oameni anxioși, o carte la care am ajuns printr-o provocare de lectură. Provocarea a fost să citesc cartea într-o săptămână și să pun întrebări celui care mi-a lansat provocarea. A fost o carte care mi-a rămas în cap. O carte extrem de amuzantă, cu un stil unic, personajele PERFECT caracterizate, fiecare având câte o trăsătură foarte bine evidențiată. O carte amuzantă inclusiv datorită felului în care personajele interacționează între ele, cu prostia lor, cu ignoranța lor, cu nepăsarea caracteristică oamenilor din viața de zi cu zi. O carte care te atrage mai ales prin faptul că poți rezona cu ea. La această carte poți să râzi, poți să plângi și în același timp această carte te face să nu o mai poți lăsa din mână. Are pe atât de multe scene amuzante, pe cât scene triste și emoționante.
Adevărul este că niciunul dintre ostatici nu știe ce s-a întâmplat din momentul în care au fost eliberați și până în clipa în care polițiștii au intrat în apartament. Ostaticii se urcaseră deja în mașini și plecaseră spre secția de poliție când polițiștii s-au adunat în scara blocului. Apoi negociatorul special (trimis de la Stockholm de șeful șefilor, fiindcă "stockholmezilor" li se pare de la sine înțeles că ei sunt singurii care se descurcă să vorbească la telefon) a sunat la telefonul din apartament, sperând ca făptașul să accepte să se predea. Dar nu i-a răspuns nimeni. În schimb, s-a auzit o împușcătură. Polițiștii au spart ușa, dar era deja prea târziu. Când au intrat în sufragerie au călcat într-o baltă de sânge. [...]
Polițistul cel tânăr se întoarce în camera de interogatoriu și pune paharul cu apă pe masă. Agenta imobiliară îl privește și se întreabă dacă tânărul e unul dintre aceia care desfac sticle de bere cu cheia. Nu că ar fi ceva rău în asta...
- Mersi, îi mulțumește ea șovăind, pentru paharul cu apă pe care nu i-l ceruse.
- Trebuie să vă mai pun câteva întrebări, se scuză polițistul și scoate o hârtie mototolită, ce pare a fi un desen făcut de un copil.
Agenta imobiliară încuviințează, dar nu apucă să zică nimic, căci ușa se deschide încet și polițistul în vârstă se strecoară în încăpere. Agenta observă că brațele bărbatului sunt puțin prea lungi față de restul corpului, adică, dacă și-ar vărsa cafeaua, s-ar arde undeva de la genunchi în jos.
- Bună ziua, bună ziua! Voiam doar să văd dacă-i nevoie de ajutor pe aici... spune polițistul bătrân. Polițistul tânăr își dă exasperat ochii peste cap.
- Nu! Mulțumesc! După cum ți-am zis, mă descurc!
- Aha, aha. Voiam doar să ai... încearcă polițistul bătrân.
- Nu, fir-ar să fie! Nu! Incredibilă lipsă de profesionalism! Nu poți să dai buzna, pur și simplu, în timp ce audiez un martor! se răstește polițistul tânăr.
- Aha, aha, voiam doar să-ntreb unde ați ajuns, șoptește polițistul bătrân, jenat și incapabil să-și mai ascundă îngrijorarea.
- Tocmai voiam să-ntreb despre desen! izbucnește tânărul, de parcă l-a prins pe colegul în vârstă mirosind a fum de țigară și insistând că doar ținea fumul pentru un prieten.
- Pe cine voiai să-ntrebi? se miră bătrânul.
- Pe agenta imobiliară! izbucnește tânărul, arătând spre martor. La care agenta, din păcate, însuflețită brusc de-o inspirație de moment, sare de pe scaun, cu mâna întinsă, gata să se prezinte:
- Eu sunt agenta imobiliară! De la agenția imobiliară LA BUNĂ VEDERE! Apoi face o pauză, zâmbind teatral și foarte mulțumită de sine.
- Sfinte Sisoe, nu iar! oftează polițistul cel tânăr.
Agenta își ia avânt și repetă jovială:
- LA BUNĂ VEDERE!
Polițistul mai în vârstă se uită întrebător la cel tânăr.
- Așa face de când am adus-o la secție, îl informează tânărul, masându-și din nou sprâncenele cu degetele mari.
Polițistul bătrân o studiază pe agenta imobiliară, cu ochii mijiți, cum face de obicei când întâlnește oameni de neînțeles. O viață întreagă de mijit privirea i-a făcut pielea de sub ochi moale precum înghețata. Agenta, în mod vădit convinsă că nimeni n-a auzit-o, explică fără să i-o ceară cineva:
- Te-ai prins? Agenția imobiliară LA BUNĂ VEDERE! Mulțumim că ați sunat la agenția imobiliară LA BUNĂ VEDERE! La bună vedere! Așa îi salut! Pricepi? Că oamenii vor cea mai bună VEDERE și...
Polițistul bătrân pricepe, ba chiar zâmbește admirativ, dar cel tânăr ridică sever un deget și îi arată femeii scaunul:
- Luați loc! spune el, pe un ton pe care îl folosești doar cu copiii, câinii și agenții imobiliari.
Agentei îi piere zâmbetul de pe buze. Se așază stângace. Se uită ba la un polițist, ba la celălalt.
- Scuze! E prima dată când sunt interogată de poliție. Auziți, da' nu v-apucați să faceți cu mine chestia aia... știți... cu polițistul rău și polițistul bun, cum vezi prin filme, nu? Adică nu se duce unul să mai aducă niște cafea, în timp ce celălalt mă pocnește cu cartea de telefon și răcnește: "UNDE AI ASCUNS CADAVRUL?"
Agenta imobiliară râde nervos. Polițistul în vârsta mustăcește, tânărul nu zâmbește absolut deloc, așa că agenta continuă, încă și mai timorata:
- Hai c-am glumit! Nici nu mai există cărți de telefon, cu ce să mă pocniți? Cu vreun iPad?
Începe să dea din mâini, mimând un atac cu tableta și țipând cu o voce îngroșată, ceea ce pare a fi modul ei de a-i imita pe polițiști în general:
- Pfff, rahat! Bă, i-am dat fostei din greșeală "Like" pe Instagram! Clic, clic, stai s-apăs la loc!
Polițistul tânăr nu pare deloc amuzat, ceea ce o neliniștește pe agenta imobiliară. Între timp, polițistul bătrân se uită peste însemnările celui tânăr și întreabă, ca și cum agenta n-ar fi acolo:
- Ce-a zis despre desen?
- N-am apucat s-o întreb, c-ai intrat tu și m-ai întrerupt! i-o retează tânărul.
- Care desen? vrea să știe agenta.
- Deci, după cum urma să vă zic când m-a întrerupt colegul, am găsit un desen pe scară și credem că făptașul l-a scăpat din greșeală. Și voiam să vă... începe să explice polițistul tânăr.
Dar cel în vârstă îl întrerupe imediat:
- Despre pistol ai vorbit cu dumneaei?
- Nu te mai băga! explodează tânărul.
La care polițistul bătrân își aruncă exasperat brațele în sus și mormăie:
- Bine, bine, iertare că exist, na!
- Nu era adevărat! Pistolul, adică! Era de jucărie! spune agenta repede.
Polițistul bătrân o privește surprins, apoi se uită la polițistul tânăr și spune pe un ton care doar bărbaților de o anumită vârstă li se poate părea șoptit:
- Nu i-ai... spus?
- Ce să-mi spună? întreabă agenta.
Polițistul tânăr oftează și împăturește la loc desenul, cu aceeași grijă cu care ar împături fața colegului mai în vârstă.
- Da, deci urma să vă zic... Știți, după ce făptașul v-a eliberat, pe dumneavoastră și pe ceilalți ostatici, și v-am adus la secție, am...
Polițistul bătrân îl întrerupe, încercând din nou să fie de ajutor:
- Făptașul, adică spărgătorul! S-a împușcat!
Polițistul tânăr își încleștează strâns pumnii, ca să nu-l sugrume pe cel în vârstă. Spune ceva, dar agenta imobiliară nu-l mai aude - căile auditive i s-au umplut deja de un soi de bâzâit monoton care crește și se preschimbă într-un răpăit, iar șocul preia controlul asupra sistemului nervos. La mult timp după aceea, femeia avea să jure că auzise ploaia bătând în fereastră atunci, în camera de interogatoriu, deși încăperea nu are ferestre. Se holbează la polițiști cu gura căscată:
- Adică... pistolul... era... reușește ea să îngaime.
- Era adevărat, da, încuviințează polițistul bătrân.
- Dar... începe agenta, însă gura i s-a uscat și nu reușește să articuleze mai departe.
- Poftim! Ia oleacă de apă! îi oferă polițistul bătrân, de parcă el îi adusese paharul.
- Mulțumesc... Dar... dacă pistolul era adevărat, puteam să... murim cu toții! șoptește ea și bea apă, înfricoșată retroactiv.
Polițistul bătrân încuviințează grav, îi ia din față polițistului tânăr carnetul cu însemnări și începe să-și scrie propriile observații cu pixul.
- Poate ar trebui s-o luăm de la capăt cu audierea? spune el binevoitor. La care polițistul tânăr ia o scurtă pauză și iese pe coridor, să se dea cu capul de un perete.
Când ușa se trântește în urma tânărului, polițistul în vârstă tresare. E greu să-ți găsești cuvintele când ești bătrân și tot ce vrei să-i spui cuiva mai tânăr este: "Văd că suferi și mă doare". Pantofii polițistului tânăr au lăsat urme maronii de sânge uscat pe podea, sub scaunul pe care a stat. Bătrânul le privește cu inima frântă. Fix din cauza asta n-a vrut niciodată ca fiu-său să se facă polițist.
