Sunt măritată. Am un copil. Viața mea funcționează. Într-o perioadă m-am îndrăgostit de un alt bărbat. Nu a fost o criză. Mă simțeam iarăși eu, eram fericită. Ne plimbam. Vorbeam. Râdeam. Făceam planuri care nu aveau scop practic. Ne sărutam ca niște adolescenți. Atât. Ne-am despărțit civilizat. Însă inima lui a rămas în inima mea. Pentru totdeauna. Viața a continuat fără modificări semnificative. Copilul a crescut. Spre sfârșitul vieții, am primit un soi de nemurire. Tipul mi-a scris un cântec.
Clara Marinescu
este pielea ta. Mi-ai spus la plecare să mă doară carnea la atingerea altuia. Eu am uitat, dar pielea și-a amintit. Ai plecat atât de adânc din mine, încât liniștea nu mi-a mai fost niciodată neutră. Multe mâini m-au atins apoi și toate m-au durut. Dar știu că te vei întoarce. Într-un moment nepotrivit, când voi fi aproape bine, când trupul te va recunoaște înaintea mea. Cred că o să te urăsc o clipă, o să mă țin dreaptă încă una, apoi pielea va face ce știe ea mai bine: o să te lase să intri, fără să mă întrebe.
Iulia Stavre
Sfârșit de septembrie, ne adunaserăm la cămin după vacanță, noaptea aceea a fost cheful de revedere, în sala de lectură de la doi. Spre ziuă ne era așa de foame că am fi fost în stare să dăm o spargere la un magazin de cartier, cel mai apropiat non stop era în gară, ne-am luat covrigi și un pachet de țigări pentru toți, ne-am așezat pe o bancă. Trenul de la linia întâi era în stație și în cinci minute pleca spre Constanța. Ne-am uitat unii la alții, deschiderea anului universitar am făcut-o pe plajă.
