Regăsindu-mă la Londra în urmă cu doi ani, constat că la Victoria & Albert Museum are loc o expoziție Chanel, iar biletele la casierie erau deja epuizate. Am fost îndrumată către online, unde mai erau câteva bilete doar dimineața, la ora 07.45. Incredibil, nu? O expoziție de modă să fie sold out și muzeul să își deschidă porțile special pentru acest eveniment începând cu 07.30. Bineînțeles că am luat bilete pentru acel interval și am mers relaxată crezând că nu va fi prea mare aglomerație la acea oră, dar m-am înșelat. Personalitatea, istoria Chanel și brandul construit de ea, ocazia de a vedea produse făcute de ea însăși, mirajul creat în jurul concepției ei artistice, coeziunea sa estetică și profesionalismul notoriu al expozițiilor V&A surescită un interes major și îi fac pe oameni să se înghesuie într-un muzeu la primele ore ale dimineții. Cred că putem adăuga aici că există și acel segment de oameni pentru care are greutate ocazia de a semnala pe rețelele de socializare prezența la un astfel de eveniment. Din seria disperată: am fost acolo, am văzut, am arătat, am postat, am bifat, am existat.
Bineînțeles că expoziția a fost impresionantă. La final am cumpărat catalogul publicat cu această ocazie - excelent editat - și l-am citit abia de curând, împreună cu alte biografii publicate în limba română despre mitica Chanel.
Această femeie care a creat revoluție în lumea esteticii, nu doar a modei, care a schimbat în mod insurmontabil perspectiva asupra vestimentației femeilor și care a redefinit ideea de lux, nu avea un background cultural, nu provenea dintr-o familie cultivată sau înstărită, nu avea studii, creația vestimentară nu a fost pasiunea ei de mic copil și nici nu visa în secret să ajungă faimoasă creatoare de modă. Chanel își are rădăcinile într-o familie foarte săracă. Mama ei moare când ea are 11 ani și tatăl își abandonează fiicele la orfelinatul unei mănăstiri, iar pe băieți îi abandonează la o fermă unde lucrau ca un soi de sclavi pe plantație și așa s-a achitat de obligațiile paternale. Cam astfel s-ar putea schematiza viața de familie a faimoasei mademoiselle. La această mănăstire, copilul Chanel are de a face cu croitoria; aici coase în atelierul mănăstirii straie monahale și capătă dexterități admirabile. La 18 ani, vârsta la care avea voie să părăsească mănăstirea, măicuțele o trimit să studieze gratuit (face curățenie în schimbul lecțiilor și al cazării) la școala mănăstirii din Moulins. Ulterior se angajează într-un magazin de haine unde este atât vânzătoare, cât și croitoreasă. Descoperă apoi cafenelele, restaurantele și cabareturile și chiar va cânta (de la acest moment artistic i se trage supranumele de Coco) o scurtă perioadă într-un astfel de local. În acest context cunoaște un bogat aristocrat francez cu care începe o relație amoroasă, se mută la el și această cotitură marchează momentul decisiv al vieții ei.
Gabrielle Chanel pătrunde într-o cu totul altă lume, o lume despre a cărei existență aproape că nu știa, lume pe care nu o va mai părăsi niciodată, o lume care nu o va anexa, ci o va asimila organic, îi va aparține de-a dreptul, o lume la al cărei progres stilistic va avea o contribuție colosală, o lume de care se va sluji și pe care și-o va însuși cu naturalețe, ca și cum i-ar fi aparținut din vremuri atemporale și doar o mică eroare de aterizare a berzei care a adus-o pe această lume a făcut ca ea să nu îi aparțină acelui univers de la bun început. În acest mediu îl cunoaște și pe aristocratul englez Arthur Capel, marea ei iubire, persoana care a crezut în ea și care îi finanțează debutul (în mod neobișnuit poate, Gabrielle îi va returna acestuia banii investiți în cutezanța ei) - un mic magazin de pălării. Acesta este doar începutul. Chanel glisează cu încredere de la pălării spre vestimentație făcând istorie în acest domeniu. De unde acest succes, de unde acest curaj, de unde își trăgea seva creatoare o fată care provenea dintr-un mediu umil?
Dobândind acces în mediile cele mai înalte ale societății franceze și nu numai, Chanel dă dovadă de o formidabilă capacitate de învățare, este o remarcabilă observatoare, își cultivă ochiul, învață din toate experiențele, își ascute intuiția, absoarbe tot ce vede, evoluează, este un bazin colector de informații, citește ("În aceeași măsură în care radioul este o cutie cu minciuni, fiecare carte este o comoară", spunea celebra coutourieră), își educă gustul, dă dovadă de inteligență socială, perspicacitate și o capacitate de muncă uluitoare. Toate acestea suprapuse pe înzestrarea ei naturală pentru haine și semeția caracterului ei au configurat o ființă puternică, tenace, încrezătoare, inovatoare, realmente o vizionară. Ea nu a pătruns în această lume rămânând la periferia ei, simțind că nu aparține acelui univers fiindcă nu deținea limbajul necesar, fiindcă era săracă, necultivată și neadecvată. Și nici nu a devenit o parvenită. Ci dimpotrivă! Chanel este sclipitoare, se autodepășește, reușind să fie respectată și dorită de membrii acestei caste care ajung să râvnească prietenia și creațiile ei. Fata săracă de la mănăstire va contribui la schimbarea chipului lumii întregi, va naviga cu iscusință printre valurile înaltei societăți a timpului ei, va ajunge să fie o prietenă apropiată a lui Winston Churchill, iar el nu va ezita să ceară eliberarea ei atunci când va fi fost reținută la finalul celui de Al Doilea Război Mondial pentru suspiciunea de colaboraționism.
Chanel nu desena, făcea doar schițe, dar - în mod foarte original - croia direct pe corpul uman. Toată creația și schimbarea pe care ea le-a adus în acest domeniu pornesc de la mișcarea firească a corpului uman, de la nevoia de libertate în mișcare. Pentru Chanel luxul era confort. Spre deosebire de rivalii ei, Coco tăia, simplifica, minimaliza, nu adăuga, înnoia, nu împodobea, folosea materiale fluide și croiuri simple în care corpul nu era prizonier, ci era un trup care respira și se mișca relaxat după decenii de corsete și strânsori vestimentare. Cu un curaj nemaiîntâlnit impune negrul, care era o nuanță purtată cu precădere în contexte de doliu. O anecdotă spumoasă relatează că Chanel era îmbrăcată în negru atunci când s-a întâlnit pe stradă cu concurentul ei, Paul Poiret, iar acesta, ironic, o întreabă după cine poartă doliu. Mademoiselle, spontană și sarcastică, îi răspunde că poartă doliu chiar după dumnealui. Tot ea impune la petite robe noire, cardiganul și costumul deux pièces. Neîndoielnic, negrul și combinația de negru cu alb, care este o altă caracteristică a stilului Chanel își au originea în viața mănăstirească a copilului Gabrielle, dar ceea ce a făcut ea cu aceste nuanțe nu are o atmosferă mănăstirească, ci una de eleganță pură, seacă precum un vin bun, intelectualizată, clasică, un stil decent și rafinat, dezrobit de orice ornament inutil, la fel cum frumoasa vilă pe care și-a construit-o pe Riviera Franceză amintește de abația copilăriei sale. Unica condiție pe care Coco i-a pus-o arhitectului contractat pentru executarea acestei lucrări fiind aceea de a vizita înainte de demararea proiectului mănăstirea în care își petrecuse ea o parte din copilărie și adolescență.
În mod inedit, Chanel a impus moda pantalonilor purtați de femei, a atașat buzunare fustelor pentru a augmenta confortul și senzația de libertate, iar o altă reușită absolută fiind metamorfozarea materialului tweed, un material care nu se bucura de mare prețuire, ci era folosit cu precădere în vestimentația sportivă din Anglia și Scoția, transformând acest material într-o reală vedetă vestimentară și marca inconfundabilă a casei Chanel. Gabrielle Chanel i-a conferit libertate și putere femeii cu mult înainte ca aceasta să aibă drept de vot. Pragmatismul caracterului ei este perfect reflectat de toaletele propuse de ea. Cu spirit practic înnăscut, oferă haine spre purtare unor frumoase domnișoare, un soi de înaintașe ale influencerilor de azi, care făceau parte din high society pentru că era perfect conștientă de publicitatea intrinsecă de care avea parte, și tot din pragmatism creează și pantofii cu vârful negru pentru a minimiza deteriorarea vârfului pantofului. Etapele ei creatoare sunt influențate de etapele ei personale: relația cu burghezul francez o face să cotrobăie prin dulapul iubitului atunci când trebuie să meargă în drumeții și își compune ținute cu articole masculine, experiment care duce la inserarea elementelor bărbătești în ținutele feminine semnate Chanel; echitația alături de Boy Capel îi inspiră materialul celebrei sale poșete (inspirate de vestele îngrijitorilor de cai); relația cu Ducele de Westminster o propulsează în lumea aristocrației britanice și a activităților ei sportive unde remarcă materialul tweed pe care îl va impune fără drept de apel în lumea modei; relația cu Marele Duce Dimitri Pavlovich (în treacăt fie spus, atunci când îl cunoaște pe Duce, Chanel era într-o relație cu marele compozitor Igor Stravinsky pe care îl și întreținea financiar, exilat fiind din Rusia) aduce în creația Chanel blănurile și aerul slavic, dar și bijuteriile și parfumul. Ducele îi dăruiește câteva bijuterii cu care reușise să fugă din Rusia, tot cu el vizitează muzee care îi lărgesc orizontul și îi insuflă curajul de a face bijuterii (ea însăși modela bijuterii în ceară), o fascinează piesele din Egiptul Antic, reinterpretează bijuteriile lui Nefertiti și ale familiei Medici. Prin urmare, Chanel impune și imitațiile de bijuterii într-un moment în care bogații erau afectați de criza economică mondială și bijuteriile veritabile nu se mai bucurau de vânzările de odinioară. Ea însăși purta perle veritabile și imitații de perle în același timp cu o gestionare nemaipomenită a bunului-gust, fiind un stilist desăvârșit și considerând că "este revoltător să umbli cu milioane de dolari în jurul gâtului doar pentru că se întâmplă să fii bogat"[i]. Creează bijuterii și costume pentru piese puse în scenă de Jean Cocteau și pentru filmele lui Jean Renoir. Compune bijuterii din pietre banale, practic din sticlă colorată, bijuterii care se bucură de un mare succes, iar producătorul de diamante De Beers îi propune să facă o colecție de bijuterii cu diamante pentru ei. Această colaborare i-a adus o creștere la bursă de aproximativ 20% celebrei case de bijuterii, care suferea din cauza crizei economice. Și tot Ducele îi face cunoștință cu fostul furnizor de parfumuri al casei Romanov cu care ea va lansa celebrul No. 5. Succesul fenomenal al acestui parfum îi suflă vânt în aripi lui Chanel, astfel încât la jumătatea anilor '20 lansează o linie de machiaj și una de cosmetice, fiind și aici prima care pune pe piață produse cosmetice cu filtre UV. Chanel lansase moda pielii bronzate cu mult înainte de Brigitte Bardot, dar iată că era preocupată și de sănătatea epidermei.
Odată cu debutul războiului, Chanel decide să își închidă afacerea atât de prosperă. Ia o pauză de aproape 15 ani, pauză în care, cu ochiul ei necruțător analizează piața și are un diagnostic intransigent: prost-gustul predomină, fusta scurtă este vulgară, "universul modei a devenit un carnaval, iar strada o plajă"[ii]. Era de părere că Dior tapițează femeile, nu le îmbracă, iar Schiaparelli le deghizează, în vreme ce pe debutantul Paco Rabanne îl cataloga drept siderurgistul modei. Este nevoie de revenirea ei pentru a curăța excesul vizual. La vârsta de 71 de ani reintră în luptă cu puterea de muncă nedomolită și își urmează crezul bunului gust, al rafinamentului, al simplității vestimentației și al convingerii că luxul înseamnă confort. Primește 1.000.000$ de la Samuel Goldwyn pentru a merge la Hollywood să creeze costume pentru filmele produse de el. Face costumele pentru câteva producții, dar se despart amical, întorcându-se în Europa concluzionând că "Hollywoodul este capitala prostului gust". Ce părere ar avea azi despre moda acestui oraș și nu numai, putem doar specula. Dar în urma acestei colaborări își consolidează atât prieteniile, cât și veniturile de pe piața americană, vânzând ceea ce azi noi numim francize pentru costumele sale atât de în vogă. Așadar, o vizionară fără pereche și autentică în tot ceea ce făcea, întărind spusele lui Yves Saint Laurent despre mademoiselle: "Chanel a înțeles cu adevărat lumea în care trăia". În 1957 revine în America pentru a i se înmâna Oscarul modei, iar în 1971 moare în apartamentul său de la Ritz muncind până în ultima clipă pentru colecția ei, lăsând în urmă o colosală moștenire artistică și estetică și când marca pe care o crease nu îi mai aparținea fiindcă o vânduse deja fraților Wertheimer, cei care dețin casa Chanel până în ziua de azi.
Coco Chanel nu s-a căsătorit niciodată. Cu siguranță ar fi putut să se mărite bine, dar era o rebelă și o independentă prin excelență, îi plăcea să muncească, iar chemarea ei lăuntrică spre design și stil vestimentar era copleșitoare. În mod cert avea conștiința propriei valori, o intuiție estetică fără pereche și nu a abdicat de la valorile ei stilistice sui-generis, nu s-a înclinat în fața niciunui trend pasager, susținând că "moda trece, stilul rămâne". În mod cert Chanel a fost fabricată pentru lumea în care a trăit și destinul și-a luat revanșa față de fetița săracă și orfană, iar ea a îmbogățit galaxia întemeietorilor.
Mergând pe piste contrafactuale, ne putem întreba care ar fi fost portretul vestimentar al acestei lumi dacă modesta Chanel ar fi rămas în mediul ei umil, dacă nu ar fi avut voința de își depăși condiția prin șansa pe care i-a oferit-o destinul, dacă nu ar fi străpuns lumea aristocrației pentru a o împrospăta și relaxa, venind cu soluții vestimentare drastice, înlăturând hainele care puneau presiune pe corpul femeii, transformând luxul în confort, dacă nu ar fi curățat-o de podoabe excesive și inutile educând clasa educată în direcția rafinamentului și a conceptului less is more? Dar în pofida stăruinței sale, carnavalul continuă și devine din ce în ce mai extravagant, însă contribuția ei la evoluția noastră vestimentară și stilistică este de necontestat. Ce face omenirea cu această moștenire este o altă poveste, dar Coco face parte din patrimoniu mondial al adevăraților creatori, iar cercetarea vieții și creației ei ajută la deslușirea concepției ei artistice și vestimentare, la o mai bună înțelegere chiar a lumii, a logosului ei estetic și cultural până la urmă.
Oricât de mult am vrea să clasificăm ideea de vestimentație și preocuparea pentru stil și imagine ca fiind ceva frivol și superflúu, argumentele sunt caduce. A fi preocupat de propria imagine, a îți căuta și crea un stil vestimentar care în cele din urmă reprezintă un mod de comunicare și chiar un antrenament cultural nu este egal cu a fi superficial, incult, ignorant. În peisajul nostru cultural, Alexandru Paleologu și Neagu Djuvara rămân niște repere intelectuale și estetice, eleganți și pedanți fără seamăn, iar preocuparea aceasta nu le-a știrbit spiritul cultivat, ci a dublat farmecul personal. Dar lumea este un carnaval, așa cum spunea mademoiselle, iar reperele estetice sunt tot mai greu de găsit în desișul hainelor fără ținută și a desfrâului vestimentar, ceea ce face ca gustul să fie greu de educat. Dar gustul se educă, este maleabil. Și gustul vestimentar se educă la pachet cu gustul social, literar, artistic, cultural. Toate acestea sunt interconectate, așa cum limpede ne arată geneza Chanel.