Chopin în ploaie

"Ce zi oribilă, ce pierdere de vreme, câtă redundanță", gândeam înverșunat în timp ce mă așezam pe banca de pe malul stâng al râului și-mi scoteam nerăbdător port-țigaretul, desăvârșind așteptarea satisfacerii viciului. Era târziu, era o liniște mormântală, străfulgerată din când în când de glasul încântător al mierlelor. Se spune că păsările cântă atunci când în jurul lor domnește calmul și se simt în siguranță. "Dar ce năvalnic se simte totul înăuntrul meu", mă gândeam neputincios. Luna se îngâna jucăușă cu unduielile râului, se oglindea și se răsfăța în oglinda lui ca o femeiușcă alintată. "Da... cât pustiu", îmi șoptea din nou vocea enervată din capul meu. Eram obosit, atât de obosit, dar nu de ziua care tocmai trecuse, ci de viața însăși. Eram obosit să mă contrazic în păreri în fiecare clipă, să mă chinuiesc în nesiguranțe. Pe măsură ce țigara îmi ardea încet, simțeam cum mă cuprinde calmul, o căldură interioară deosebit de plăcută. Dar cât de adevărată era căldura aceasta, dacă ea se năștea doar ca rezultat al satisfacerii unui viciu, al unei aserviri în fața unei molecule căreia îi dăm în mod voit putere deplină asupra sinapselor noastre?

"La dracu'". La realizarea acestui adevăr, sentimentul de plăcere s-a transformat subit într-un amalgam de gânduri înșirate fără noimă pe caldarâmul minții mele. Amalgamul s-a transformat subtil în enervare și, strivind mucul de țigară cu piciorul drept, am făcut singurul gest care în acel moment avea sens pentru mine: mi-am aprins alta. "Ce stare m-a cuprins, ce lehamite. Nu ar mai fi nicio variantă decât să merg acasă și să mă culc. Asta e singura rezolvare pentru această situație, e clar."

Pe lângă banca pe care mă aflam, doi îndrăgostiți treceau cu pas săltat, atât de ușor și de voios, ținându-se de mână și privindu-se adânc în ochi, mărturisindu-și tacit și sincer, cu luna și stelele martori, iubirea veșnică. Deși îi priveam cu ironie, ceva în adâncul meu a vibrat la această imagine: "Copii naivi. Da, să mă culc, asta am de făcut." Și m-am ridicat să plec. Am pășit cu stângul, am pășit cu dreptul; ușor-ușor, pașii mei s-au succedat pe caldarâmul umed de răcoarea nopții. Întreaga zi încercând să schimb o stare atât de neprietenoasă; perspectiva încheierii acestei zile mi s-a părut deodată absolut desfătătoare. Dar pe măsură ce mergeam și sângele mi se punea tot mai tare în mișcare, ca un vechi angrenaj ruginit, alte gânduri m-au stăpânit: "Să trăiești fiecare zi așteptând neașteptatul... Dau ziua de azi pe cea de mâine și nu știu nici măcar dacă ea vine." Mă cuprindea încet un fel de furie asupra propriei persoane, o enervare pentru faptul că nu reușesc să mă calibrez niciodată perfect cu prezentul. Mergeam din ce în ce mai iute și simțeam că-mi ard obrajii. Începusem să mă simt bine, dar parcă nici asta nu voiam să-mi recunosc și să mă bucur.

Treceam pe malul râului și, deși pasul meu călca pe asfaltul acela, mintea mea se plimba pe o mie de străzi în același timp, într-o mie de țări, printre milioane de oameni diferiți. Călătoream cu mintea în locuri pe care le-am văzut, iar arome imperceptibile sau vibrații sonore aproape inaudibile îmi înfățișau momente de mult apuse. Poalele pantalonului îmi fluturau din ce în ce mai tare. Am privit cerul și nu am mai zărit nicio urmă de stea, nicio lumină cristalină de lună binevoitoare. Norii se strânseseră grei deasupra mea și, ca o încununare a tumultului meu interior, un tunet năpraznic a spart liniștea nopții. N-a durat mult și stropi grei au început să biciuiască pământul. A trebuit să grăbesc pasul și asta nu a făcut decât să mă simt încă și mai bine. "Poate dacă ar ploua mai des, aș putea să-mi limpezesc mai des gândurile", m-am gândit, chiar ușor amuzat. Mirosul ce mă înconjura era din cale-afară de plăcut. Mierlele încă ciripeau - pesemne se bucurau și ele de prezența binefăcătoare a apei. Într-un final, am rupt-o la fugă prin ploaia deasă și nu m-am oprit până acasă. Am intrat în odaie, nu am aprins lumina. Mi-am scos încet haina udă, am pornit discul cu Chopin, mi-am scos o țigară din port-țigaret și am aprins-o încet. M-am așezat la fereastră să admir frumusețea nestăvilită a ploii.
"Mâine... Om vedea mâine..."