Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet - Gabriel García Márquez, Editura RAO, 2007
Traducere din limba spaniolă de Tudora Sandru-Mehedinți.
În această săptămâna, am decis să scriu despre o povestire care mi-a atras atenția din volumul Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet de Gabriel García Márquez. Cărțile alcătuite din mai multe povești, cărțile de proză scurtă adică, au fost mereu preferatele mele, am senzația că, odată cu o pagină nouă descopăr nu continuarea unei istorii, ci o lume diferită, fiecare personaj aducând o altă perspectivă, fiecare întâmplare deschizând un nou drum. Și așa lectura devine, treptat, o călătorie prin mai multe universuri. Universul lui Gabriel García Márquez este unul dintre cele mai interesante și, în același timp, dintre cele mai tulburătoare.
Prin felul firesc, în care îmbină realitatea cu elemente neașteptate și prin naturalețea cu care spune povești neobișnuite, Márquez reușește să ofere o perspectivă nouă asupra lumii noastre, dar și asupra lumii create de imaginația sa. Povestirile din volumul Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet mă duc cu gândul la vulnerabilitatea inocenței într-o lume dominată de cruzime și de indiferență. Aproape toate personajele par prinse într-un destin, pe care nu îl pot controla, iar ceea ce este pur, naiv sau autentic ajunge fie exploatat, fie ignorat.
Povestirea Moartea constantă dincolo de iubire îl are în centru pe Onésimo Sánchez, un senator aflat în campanie electorală, într-o regiune săracă și izolată. La suprafață, Onésimo este un politician puternic, sigur pe sine, obișnuit să manipuleze masele cu promisiuni frumoase și discursuri bine construite. În realitate însă, ascunde un secret, știe că va muri curând din cauza unei boli grave. Timpul lui este limitat, iar această certitudine schimbă modul în care vede totul. În mijlocul acestui decor uscat, apăsător, apare Laura Farina, o tânără trimisă de tatăl ei să-l seducă pentru un favor. Ea devine, fără să vrea pe deplin, parte din jocul politic al adulților:
"Senatorul Onésimo Sánchez mai avea șase luni și unsprezece zile până să moară, când a întâlnit-o pe femeia vieții lui. A cunoscut-o la Rosal del Virrey, un sătuc iluzoriu care, în timpul nopții, era port clandestin pentru corăbiile contrabandiștilor, dar care în bătaia soarelui părea locul cel mai nenorocit al deșertului, în fața unei mări sălbatice și pierdute și atât de departe de orice așezare, că nimeni n-ar fi bănuit că acolo sălășluia cineva în stare să schimbe soarta unei ființe. Până și numele părea o glumă, căci singurul trandafir care s-a văzut în satul acela a fost adus de senatorul Onésimo Sánchez în persoană, chiar în seara când a cunoscut-o pe Laura Farina."
Îl asociez pe Onésimo Sánchez cu preotul din Popa Tanda de Ioan Slavici, amândoi ajung într-o comunitate săracă și, într-un fel sau altul, încearcă să o influențeze prin cuvânt. În ambele texte există un personaj, care vorbește în fața unor oameni lipsiți de resurse și promite sau cere schimbare. Dar, pe măsură ce m-am gândit mai bine, am realizat că ceea ce m-a făcut să îi pun unul lângă altul este tocmai diferența dintre ei. Dacă Popa Tanda ajunge să muncească alături de săteni și să producă o transformare adevărată, senatorul lui Márquez rămâne la nivelul promisiunilor goale, știind că timpul lui este limitat și că vorbele sale nu vor deveni realitate. Tocmai acest contrast dintre implicare și iluzie politică m-a făcut să îi asociez, amândoi par liderii comunității, dar numai unul reușește să lase în urmă o schimbare adevărată, deși și celălalt încearcă să lase aceeași impresie:
"- Suntem aici pentru a înfrânge natura, începu, împotriva tuturor convingerilor lui. Nu o să mai fim copiii de pripas ai patriei, orfanii Domnului în împărăția setei și a capriciilor vremii, nici exilații pe propriile meleaguri. Vom fi alții, doamnelor și domnilor, vom fi mari și fericiți. Erau formulele bâlciului său. Pe când vorbea, ajutoarele lui aruncau în văzduh pumni de păsărele de hârtie, iar alcătuirile acelea artificiale căpătau viață, zburătăceau peste tribuna de scânduri și o apucau spre mare. În același timp, alții scoteau din furgoane niște copaci de decor cu frunze din fetru și-i plantau în spatele mulțimii, în pământul cu salpetru. În sfârșit, ridicară o fațadă de carton cu case pictate, cu cărămizi roșii și geamuri de sticlă, și astupară cu ea colibele prăpădite din viața reală. Senatorul își prelungi discursul cu două citate în latină, ca să lase timp pentru pregătirea farsei. După discurs, ca de obicei, senatorul se plimbă pe jos pe ulițele satului, însoțit de muzică și petarde, asediat de oamenii care-i povesteau păsurile. Senatorul îi asculta binedispus și mereu găsea o cale de a-i liniști pe toți fără să le promită favoruri greu de făcut. O femeie cocoțată pe acoperișul unei case, cu cei șase copii mici pe care îi avea, izbuti să se facă auzită peste larma și tunetele iscate de pulbere.
- Eu nu cer mare lucru, domnule senator, spuse ea, doar un măgar ca să aduc apă de la Putul Spânzuratului... Răspunsul stârni hohote răsunătoare.
- Bine, hotărî senatorul, vei avea măgarul. La puțină vreme, un aghiotant de-ai săi aduse acasă la femeie un măgar de povară, pe spinarea căruia stătea scris cu vopsea ce nu se mai șterge o lozincă electorală, pentru ca nimeni să nu uite că era un dar de la senator. În scurtul răstimp petrecut în stradă, făcu și alte gesturi mai neînsemnate și îi mai și dădu o lingură de doctorie unui bolnav care fusese scos cu patul în poarta casei, ca să-l vadă trecând."
Onésimo Sánchez este un personaj, care poartă permanent o mască. În fața comunității, își construiește imaginea unui om sigur pe sine, plin de energie, stăpân pe situație, capabil să promită apa, prosperitatea, viitorul. Vorbește cu încredere, își joacă rolul de lider fără ezitare. Însă această mască nu este purtată doar în public. Chiar și față de cei apropiați își ascunde adevărul: boala care îl macină și faptul că știe că va muri curând. În realitate, puterea lui este doar de suprafață. Teoretic, nimic nu îl poate doborî, are funcție, influență, autoritate. Practic însă, singurul lucru care îl învinge este ultima și inevitabila "Sfântă Taină": moartea:
"În afară de medici, nimeni nu știa că era condamnat la un termen fix, căci se hotărâse să-și îndure secretul de unul singur, fără să-și schimbe viața, și aceasta nu din mândrie, ci din pudoare. Totuși, gândul morții îl rodea mult mai perfid decât bănuia el, fiindcă, urcând la tribună, simți un dispreț ciudat pentru cei care își disputaseră norocul de a-i strânge mâna și nu se mai înduioșară ca odinioară de gloata de indieni desculți care abia mai puteau îndura dogoarea pietrelor încinse din mica piață stearpă."
Onésimo își ascunde boala din pudoare, dar moartea îl schimbă pe dinăuntru. Deși încearcă să rămână același, gândul sfârșitului îl face mai rece și mai distant, nu simte nici compasiune, nici emoție, semn că moartea începe să-l izoleze înainte chiar de să-l învingă.
Unul dintre celelalte personaje, care joacă un rol semnificativ în povestire este Nelson Farina. Este un tată disperat, implicat în afaceri ilegale, care încearcă să-și salveze situația printr-un compromis moral. Nu pare un om crud, ci mai degrabă unul slab, prins într-un sistem pe care nu îl poate controla:
"În doisprezece ani, Nelson Farina venise să-l salute pe senator de mai multe ori. Ascultă discursul din hamacul lui, la răstimpurile când se trezea din somnul de după-amiază, sub bolta răcoroasă a unei case de scânduri negeluite pe care și-o ridicase cu propriile mâini de spițer, cu care-și ciopârțise prima nevastă. Fugise din pușcăria din Cayenne și apăruse la Rosal del Virrey într-un vas plin de papagali nevinovați, cu o negresă frumoasă și hulitoare, pe care o întâlnise la Paramaribo, și cu care avea o fată. Femeia muri de moarte bună la puțină vreme și nu avu soarta celeilalte, ale cărei rămășițe ajunseră în cimitirul propriei grădini de conopidă, ci fusese îngropată cu numele-i de olandeză în cimitirul satului. Fiica îi moștenise culoarea și talia, și ochii aurii și uimiți ai părintelui ei, iar acesta socotea că fata lui era cea mai frumoasă din lume... De când îl cunoscuse pe senatorul Onésimo Sánchez, în prima campanie electorală, Nelson Farina îl implorase să-l ajute să facă rost de o țidulă falsă de identitate, care l-ar fi pus la adăpost de justiție. Senatorul, amabil, dar ferm, îl refuzase. Nelson Farina nu se dădu bătut preț de câțiva ani și ori de câte ori găsise prilejul, își reînnoi cererea, invocând tot felul de motive. Însă primise veșnic același răspuns. Astfel încât de data aceasta rămase în hamac, condamnat să putrezească de viu în bârlogul acela încins de pirați. Când a auzit aplauzele de sfârșit, și-a ridicat capul și pe deasupra țărușilor gardului a văzut reversul farsei; stâlpii clădirilor, scheletul copacilor, iluzioniștii ascunși care împingeau transatlanticul. Își revărsă mânia.
- Merde, spuse, c'est le Blacaman de la politique."
Fragmentul conturează un portret complex al lui Nelson Farina. Este un fugar, un om cu un trecut violent și tulbure, evadat din pușcăria din Cayenne, cu o istorie marcată de crimă și ilegalitate, dar în același timp un tată care își iubește fiica și o consideră "cea mai frumoasă din lume". Între aceste două dimensiuni se află drama lui, știe că este condamnat de trecut și caută disperat o salvare printr-o "țidulă falsă de identitate". Refuzul repetat al senatorului îl transformă într-un om ros de frustrare și umilință. Când privește discursul electoral ca pe o farsă "reversul farsei", "iluzioniștii ascunși", el vede dincolo de spectacolul politic, demascându-l pe Onésimo drept "Blacaman de la politique", adică un șarlatan al puterii. Laura Farina, fiica sa, este tânără, frumoasă și aparent fragilă:
"- Ce mai faceți?
Nelson Farina se răsuci în hamac și-l cufundă în chihlimbarul trist al privirii sale.
- Moi, vous savez, zise. Fata lui ieși în curte auzindu-i vorbind. Purta o rochie țărănească ordinară și ponosită, avea părul împodobit cu panglici colorate și fața unsă ca să se protejeze de soare, dar chiar și în ținuta aceea neglijentă se putea presupune că nu exista o altă fată mai frumoasă pe lume. Senatorului i se taie răsuflarea.
- Drace, suspină plin de uimire, ce-i mai trece Domnului prin cap!"
La un moment dat, Nelson Farina înțelege că nu va obține niciodată nimic prin insistență sau rugăminți repetate. După ani, în care a primit același refuz politicos, începe să vadă dincolo de discursurile senatorului și își dă seama că singurul punct vulnerabil al acestuia nu este funcția, nici orgoliul, ci slăbiciunea omenească. Înțelege că, dacă nu poate convinge politicianul prin argumente, îl poate atinge prin dorință. Astfel, hotărăște să-și folosească fiica drept instrument de negociere, transformând ceea ce avea mai prețios într-o ultimă șansă de salvare:
"În seara aceea, Nelson Farina își îmbrăcă fata cu hainele cele mai bune și o trimise la senator... Senatorul se afla în camera alăturată împreună cu notabilitățile din Rosal del Virrey, pe care le convocase spre a le spune în față adevărurile pe care le ascundea în discursuri. Semănau atât de mult cu cei care-l ascultau veșnic, în toate satele din deșert, încât însuși senatorul se simțea sătul până-n gât de aceeași adunare seară de seară...
- Noi, de bună seamă, nu mâncăm păsărele de hârtie, spuse. Dumneavoastră toți știți, ca și mine, că în ziua când vor fi copaci și flori în această groapă de bălegar, în ziua când vor fi heringi în loc de gângănii în ape, în ziua aceea nici dumneavoastră și nici eu n-o să mai avem ce căuta aici. Am dreptate?...
Nu răspunse nimeni. În vreme ce vorbea, senatorul smulse o poză din calendar și încropi cu mâinile un fluture de hârtie. Îl așeză în curentul ventilatorului, fără niciun rost, iar fluturele zbură de jur împrejur prin odaie și ieși apoi prin ușa întredeschisă. Senatorul vorbi mai departe cu o stăpânire de sine întreținută de complicitatea morții... Laura Farina văzu ieșind fluturele de hârtie. Numai ea îl văzu, căci gardienii din vestibul adormiseră pe banca de lemn cu spătar, cu puștile în brațe... Laura Farina se așeză iar, tocmai când prinseră să iasă bărbații de la adunare. Senatorul rămase în ușa camerei, cu mâna pe clanță, și o descoperi pe Laura Farina numai când vestibulul se golise.
- Ce faci aici?
- C'est de la part de mon père, spuse ea.
Senatorul pricepu, apoi îl cercetă cu privirea pe gardianul somnoros, o cercetă și pe Laura Farina, a cărei frumusețe de necrezut era mai imperioasă decât durerea lui, hotărând atunci ca moartea să aleagă pentru el.
- Intră, îi spuse. Laura Farina rămase în ușa camerei...
Laura Farina se așeză ca o elevă, la școală. Avea pielea netedă și catifelată, de aceeași culoare și de aceeași densitate solară ca petrolul brut, iar pletele-i erau coamă de mânz și ochii imenși mai limpezi ca lumina. Senatorul îi urmări firul privirii și dădu de trandafirul pătat de salpetru.
- E un trandafir, zise.
- Da, spuse ea cu o ușoară descumpănire, am văzut trandafiri la Riohacha. Senatorul se așeză pe un pat de campanie, vorbind de trandafiri, în timp ce-și deschidea cămașa".
Fragmentul surprinde contradicția dintre timiditatea Laurei și siguranța senatorului. Ea "se așază ca o elevă", gest care sugerează inocență și stânjeneală. Trandafirul, însă "pătat de salpetru", devine un simbol sugestiv, deși în mod normal înseamnă iubire și frumusețe, aici este afectat, atins de degradare. Imaginea lui reflectă situația lor, o apropiere care pare delicată la suprafață, dar care este umbrită de interes și de fragilitatea momentului.
"- Suntem Berbeci, zise. Și adăugă zâmbind: E semnul singurătății.
Laura Farina nu-l lua în seamă, fiindcă nu știa unde să pună ghetele. Senatorul, la rândul lui, nu știa cum să se descurce cu Laura Farina, căci nu era obișnuit cu iubirile neprevăzute și pe deasupra era conștient că aceasta izvora din lipsa de demnitate. Numai ca să câștige timp de gândire, o strânse pe Laura Farina cu genunchii, îi înlănțui talia și se întinse pe spate în pat. Atunci înțelese că ea nu purta nimic pe sub rochie, fiindcă trupul îi împrăștia o mireasmă tainică de animal de munte, dar avea sufletul înspăimântat și pielea năpădită de o sudoare de gheață.
- Nimeni nu mă iubește, suspină el. Laura Farina dădu să spună ceva, însă nu avea aer decât să respire. O culcă lângă el ca s-o ajute, stinse lumina, iar odaia rămase în penumbra trandafirului. Ea se lăsă în mila sorții. Senatorul o mângâie încet, o căută cu mâna aproape fără s-o atingă, dar unde spera s-o afle dădu peste o opreliște de fier.
- Ce ai aici?
- Un lacăt, spuse ea.
- Ce nebunie! spuse senatorul, furios, și o întrebă ceea ce știa prea bine: Unde e cheia? Laura Farina răsuflă ușurată.
- O are tata, răspunse. Mi-a spus să vă transmit să trimiteți pe cineva s-o caute și să-i mai trimiteți și un angajament scris că o să-i rezolvați situația. Senatorul se încordă. "Franțuz ticălos", murmură indignat. Apoi închise ochii să se destindă și se regăsi pe sine în întuneric. Amintește-ți, își aminti, că, de vei fi tu sau va fi oricare altul, veți muri în scurtă vreme și că puțin mai apoi nu va rămâne din voi nici măcar numele." Așteptă să-i treacă înfiorarea.
- La naiba! hotărî. Spune-i ticălosului care ți-e tată că-i voi aranja treaba.
- Dacă vreți, mă duc chiar eu după cheie, zise Laura Farina. Senatorul o reținu.
- Uită de cheie, spuse și dormi puțin cu mine. E bine să stai cu cineva când ești singur.
Atunci ea îl culcă pe umărul ei cu ochii țintați la trandafir. Senatorul îi cuprinse mijlocul, își ascunse chipul la subsuoara ei de animal de munte și se lăsă pradă groazei. După șase luni și unsprezece zile avea să moară în aceeași poziție, înnebunit și repudiat în urma scandalului public din pricina Laurei Farina și plângând de furia de a muri fără ea."
Această secvență concentrează, poate cel mai limpede, drama senatorului. Replica "Suntem Berbeci... e semnul singurătății" este aparte, Onésimo rămâne un om copleșit de sentimentul izolării. Laura, preocupată de un gest banal, unde să-și pună ghetele accentuează contradicția dintre simplitatea ei și zbuciumul lui. Întâlnirea lor nu are nimic triumfător, este stângace și încărcată de tăceri. Descoperirea lacătului schimbă brusc sensul apropierii, simbolic, lacătul este materializarea constrângerii, Laura fiind captivă nu doar emoțional, ci literalmente încuiată într-o decizie care nu îi aparține. Gestul tatălui transformă relația într-o tranzacție, iar senatorul, confruntat cu această realitate, oscilează între furie, rușine și nevoia disperată de a nu rămâne singur.
Imaginea morții anunțate "după șase luni și unsprezece zile" fixează sensul întregii povestiri, puterea, dorința, orgoliul se destramă în fața inevitabilului. Senatorul nu moare ca figură publică, ci ca om înfrânt de propria singurătate, însă Laura rămâne un simbolul unei apropieri imposibile, o prezență, care aduce pentru o clipă iluzia legăturii umane, dar nu poate opri cursul morții.
