O fată din bucăți - Kathleen Glasgow, Editura Storia, 2023
Traducere din limba engleză de Alina Marc Ciulacu
Cel care se ocupă de asta, Vinnie, unul dintre asistenții din tura de zi, cu mâinile lui mari, crăpate și meticuloase. În sala de tratament e frig și o curățenie desăvârșită. Când mă așez pe masă, hârtia se boțește în spatele meu. Privesc borcanele de sticlă pline cu bețișoare de urechi, sticlele cu alcool, sertarele etichetate cu grijă. Vinnie are pregătită o tăviță argintie cu foarfece, pensete, cleme și alifii. Se oprește înainte să înceapă să-mi desfacă bandajele de pe brațe.
- Vrei să fie cineva de față? Doamna doctor Stinson termină cu grupul în cinșpe minute. Se referă la Casper.
Îmi zâmbește în modul lui special - deschide larg gura și lasă să i se vadă toți dinții. Asemenea unui tablou sau unei fotografii, fiecare dinte e încadrat de o margine aurită. Simt brusc pornirea să ating unul dintre acești dinți strălucitori. Vinnie râde...
- Îți plac dințișorii mei? M-a costat mult să obțin zâmbetul ăsta, dar m-a costat mult să obțin zâmbetul ăsta, dacă înțelegi ce vreau să zic. Vrei sau nu să fie de față doamna doctor Stinson?
Dau din cap, în semn că nu.
- Da, normal. Ești o fată dură, Davis.
Desface cu grijă tifonul de pe fiecare braț. Înlătură pansamentele lungi de pe brațul stâng. Înlătură pansamentele lungi de pe brațul drept. În momentul în care sunt aruncate în coșul metalic de gunoi, scot un soi de plescăit difuz. Bătăile inimii mi se accelerează puțin. Încă nu privesc în jos.
Vinnie se apleacă înspre mine, ca să desfacă suturile cu penseta și să le taie. Emană un miros deopotrivă diafan și neplăcut, ca de ulei de păr și cafea. Mă uit atât de fix la luminile din tavan, că văd umbre negre care îmi acoperă ochii. Pe unul dintre panouri e o pată cu formă de rinichi, de culoarea untului încălzit prea mult în tigaie.
- Te doare? mă întreabă el. Mă străduiesc cât pot, soro'.
Se aude cum picură apa. Vinnie se spală pe mâini. Îmi ridic brațele. Sunt palide și au cute din cauză că au stat prea mult înfășurate în bandaje. Le sucesc și mă uit la cicatricile roșii, urâte, care șerpuiesc de la încheieturi până la coate. Le ating cu băgare de seamă. Vinnie fredonează. O melodie veselă, ritmată. Pentru el este doar o altă zi, iar eu sunt doar o altă fată hidoasă.
- E-n regulă?
Își pune alifie pe palme și le freacă, ținându-le ridicate. Pe sub cicatricile noi, le pot distinge pe cele vechi. Cicatricile mele sunt ca un fel de stăvilar. Castorul tot adaugă crenguțe și bețe noi peste cele mai vechi.
Încuviințez din cap. Alifia s-a încălzit între palmele lui și îmi dă o senzație plăcută pe piele.
Prima dată când m-am tăiat, cea mai bună parte a venit la final: mi-am curățat rana cu un tampon, am șters-o cu grijă, am studiat-o, așa și pe dincolo, și mi-am cuibărit protector brațul, așezându-l pe stomac. Gata, gata.
Mă tai pentru că nu fac față. E cât se poate de simplu. Lumea se transformă într-un ocean ale cărui valuri se sparg peste mine, cu un sunet asurzitor, inima mi se îneacă în apă și mă cuprinde o spaimă cât planeta de mare. Am nevoie să mă eliberez, am nevoie să-mi fac rău mai mult decât mi-ar putea face lumea și așa îmi pot găsi alinarea. Gata, gata.
Casper ne-a spus: "E de la sine înțeles, da? Îți faci rău singură și asta te face să te simți mai bine. Într-un fel, poți scăpa de durere pricinuindu-ți tu singură durere". Problema e: după.
De pildă acum, ceea ce se întâmplă acum. Mai multe cicatrici, mai multă vătămare. Un cerc vicios: mai multe cicatrici = mai multă rușine = mai multă durere.
Fragmentul acesta este greu de citit tocmai pentru că spune adevărul fără să se ascundă. Nu caută să șocheze, ci să explice ceva ce, din exterior, pare imposibil de înțeles. Auto-vătămarea nu apare ca o dorință de dispariție, ci ca o încercare disperată de a face față unei lumi prea mari, prea zgomotoase, prea apăsătoare. Detaliile despre curățarea rănii și despre grija acordată propriului braț sunt tulburătoare, pentru că arată cât de multă nevoie de liniște și protecție există, chiar și în mijlocul violenței îndreptate spre sine.
Imaginea oceanului spune tot. Nu este vorba doar de stres sau tristețe, ci de o stare de sufocare constantă, de pierdere totală a controlului. În fața acestei avalanșe, durerea fizică devine un punct fix, ceva clar, limitat, suportabil. Faptul că personajul alege să-și facă rău mai mult decât i-ar putea face lumea nu vine din dorință, ci din nevoia de a simți că are măcar o formă de putere asupra propriei suferințe. "Gata, gata" sună ca o rugăminte, ca o încercare de a opri totul, măcar pentru câteva clipe.
Explicația lui Casper aduce un fel de liniște rațională, dar textul nu se oprește acolo. Ceea ce contează cu adevărat este ce urmează după. Momentul de alinare trece, iar în locul lui rămân cicatricile, rușinea și o durere și mai adâncă. Fragmentul reușește să arate cât de crud este acest cerc vicios, cum o soluție temporară ajunge să se transforme într-o povară permanentă.
Ceea ce rămâne după citirea acestui pasaj este un sentiment de neputință, dar și de empatie. Textul nu cere judecată și nici nu caută justificări. Doar arată cât de ușor se poate ajunge într-un punct în care durerea devine singura formă de liniște accesibilă. Și tocmai sinceritatea asta îl face atât de greu de uitat.
Zgomotul pe care-l face Vinnie în timp ce se spală pe mâini în chiuvetă mă face să-mi revin în fire. Când îmi privesc pielea mi se întoarce stomacul pe dos. Vinnie se întoarce către mine.
- Runda doi. Ești sigură că nu vrei să mai fie cineva aici cu tine?
Dau din cap și îmi aruncă un cearșaf, îmi spune să mă urc din nou pe masa de examinare și îmi face semn să-mi trag jos pantalonii scurți. O fac repede, pe sub cearșaf, fără să respir, ținând cearșaful înfășurat strâns peste lenjeria intimă. Pe coapse mi se face pielea de găină din pricina frigului din încăpere.
Nu cred că mi-e frică de Vinnie, dar îi urmăresc cu atenție mișcările mâinilor și îmi activez instinctul de stradă, pentru orice eventualitate. Când eram mică și nu puteam să dorm, frecam cearșaful între degetul mare și arătător. Acum fac asta cu lenjeria, cu lenjeria mea moale, roz-pudră, nou-nouță, lăsată pe patul îngust, dimpreună cu un bilețel. Erau șapte perechi de chiloți, una pentru fiecare zi din săptămână. Nu erau găuriți, nu erau pătați și miroseau la fel ca învelișul de plastic în care fuseseră împachetați; nu puțeau a urină sau a sânge menstrual. Când mă gândesc la lenjerie și simt între degete țesătura curată de bumbac, ceva se schimbă înlăuntrul meu, ca atunci când scoți o piatră dintr-o grămadă și asta slăbește strânsoarea, un geamăt, o relaxare, o răsuflare de ușurare...
- Asistenta. Ava. Mi-a. Cumpărat. Lenjeria. Asta. Nu știu de ce șoptesc asta. Nu știu de unde mi-a venit. Nu știu de ce cuvintele s-au format acum, nu știu de ce tocmai aceste cuvinte. Am vocea hârâită din cauză că n-a fost folosită.
Ava cumpărase lenjerie nouă. Pentru alții, nu era decât un obiect, ceva de purtat și uitat. Pentru ea însă, era mult mai mult. Era o recunoaștere tăcută că fragilitatea ei exista, că nu trebuia ascunsă sau ascunsă de rușine. Fiecare țesătură fină, fiecare cusătură atentă, vorbea despre grijă și atenție, despre faptul că cineva observa detaliile mici care, pentru ea, aveau greutatea întregului univers. În gestul acesta simplu se ascundea o mângâiere invizibilă, o alinare care nu necesita cuvinte. Nu era doar un cadou, ci o declarație subtilă că nu era singură, că cineva putea vedea durerea ei fără să o judece, că cineva era dispus să rămână lângă ea chiar și când lumea părea să nu mai aibă răbdare cu ea. Era o dovadă că oamenii pot fi blânzi chiar și fără să știe că gestul lor este vital.
Sună ca un orăcăit de broască răgușită. E o propoziție lungă, prima din nici nu mai știu câte zile, și știu că Vinnie va nota conștiincios: C. Davis a rostit o propoziție întreagă în timp ce i se scoteau bandajele. C. Davis a vorbit despre faptul că nu are lenjerie. De obicei, pacienta nu vorbește de bunăvoie; Mutism electiv.
- Foarte frumos din partea ei. I-ai spus mulțumesc?
Clatin din cap. Când m-am tăiat în pod, purtam un tricou, și lenjerie intimă, și șosete, și ghete. Mi-a curs atât de mult sânge, că Evan și Dump n-au știut ce să facă. M-au înfășurat într-un cearșaf.
- Ar trebui să-i mulțumești.
Am venit la Creeley în îmbrăcăminte și papuci de spital. Asistenta Ava mi-a găsit haine. Asistenta Ava mi-a cumpărat lenjerie nou-nouță. Ar trebui să-i mulțumesc. Când Vinnie ridică și aruncă la coș tifonul și pansamentele de pe coapsele mele, mi se par niște fâșii pătate. Trage și taie cu penseta. E la fel ca la brațe: nu mă doare atunci când înlătură suturile, dar pielea mă pișcă și mă furnică în timp ce trage firele cu penseta. Se întâmplă din nou, în grabă, numai că de data asta îmi amintesc ce înseamnă să tai și să tai rău. Modul în care trebuie să apeși sticla - adânc și rapid -, să străpungi pielea și apoi să tragi, să tragi cu înverșunare, ca să se formeze un șuvoi în care să te poți îneca.
Momentul în care pansamentele sunt îndepărtate este extrem de puternic tocmai pentru că durerea fizică nu mai este centrul atenției. Nu o doare, dar pielea pișcă, furnică, reacționează. Corpul își amintește chiar și atunci când mintea încearcă să se detașeze. Gesturile medicale, reci și grăbite, declanșează o memorie mult mai adâncă, una care nu ține de prezent, ci de trecutul auto-distrugerii.
Descrierea modului în care se taie este tulburătoare pentru că este spusă cu o luciditate aproape clinică. Nu există dramatism, doar detalii precise, mecanice. Asta arată cât de familiar a devenit acest act pentru ea, cât de bine îi cunoaște pașii. Tăierea nu mai este un impuls, ci un ritual, o tehnică, o formă de control asupra durerii. Faptul că aceste amintiri revin în timpul unui gest de vindecare subliniază cât de subțire este granița dintre a te răni și a fi tratat.
Ah, cât de tare doare să faci șuvoiul ăla. Durerea e ascuțită și surdă deopotrivă; un soi de văl ți se așterne peste ochi; răsufli ca un taur.
Doare tare, doare al dracului de tare. Dar când începe să curgă sângele, totul e mai cald, mai liniștit. Vinnie îmi întâlnește privirea. Respir prea repede. Știe ce se petrece.
-Gata.
Mă privește cu atenție în timp ce mă ridic. Hârtia fragilă de sub mine se rupe. Scări. Cicatricile de pe coapsele mele seamănă cu niște fuscei de scară. În timp ce-mi trec degetul dinspre genunchi înspre partea de sus a coapselor, dau peste o umflătură și peste încă una și peste încă una. Mâinile unse cu alifie ale lui Vinnie par foarte închise la culoare în comparație cu paloarea mea. E plăcut. Când termină cu coapsele, îmi face semn să-mi trag pantalonii și-mi întinde tubul de alifie, albastru cu alb.
- Trebuie să te dai cu asta de două ori pe zi. Porcăriile alea or să te mănânce rău de tot acu' că poate intra aerul la ele. O să simți că te strânge pielea și că te cam pișcă.
Strâng tubul la piept. Încă îi mai simt mâinile pe picioarele mele, delicatețea degetelor lui pe monstruozitățile de pe mine. Aș cam vrea să-i simt din nou mâinile, poate de data asta îmbrățișându-mă. Dacă tot am ajuns aici, poate că aș putea să-mi sprijin capul de el și să stau așa o vreme și să-l respir, nu altceva, și inima bate, bate, bate, la fel cum se întâmpla și cu tata. Presiunea intraoculară se mărește. Îmi șterg fața, fără să țin seama că-mi tremură mâinile. E foarte cald. Corpul începe să mi se încălzească. Mi-e frică. Vinnie își drege glasul.
- Toată lumea e la lucru manual, fetițo. Vrei să te duc până acolo?
- În cameră, îi răspund strângând la piept tubul călduț. În cameră. Vinnie pare trist.
- OK, scumpo, în regulă.
Louisa nu este în cameră. Toată fetele sunt la lucru manual; stau aplecate asupra unor bețigașe de înghețată, punguțe cu nasturi și ață, fâșii de autocolante cu stele strălucitoare. Ochii îmi sunt năpădiți de lacrimi și-mi îngrop capul în pernă, să nu mă audă nimeni. Corpul mă doare tare din pricina rănilor. O vreau pe Ellis, pe Ellis aia care îmi tampona tăieturile și fura vin de la tatăl ei ca să putem plânge împreună în camera ei, sorbind din sticlă, ascultând muzică și uitându-ne la lampa de veghe în formă de sistem solar care se rotea și proiecta pe tavanul camerei o lumină lucitoare.
Pentru că, atunci când ești rănit, se presupune că persoanele care te iubesc te vor ajuta, nu? Când ești rănit, persoanele care te iubesc te sărută afectuos, îți țin sticla la gură, te mângâie pe păr, nu-i așa? Casper ar fi mândră de mine pentru cât de rațional gândesc.
Gesturile mici capătă o importanță uriașă în momentele de suferință. Atingerea părului, sticla ținută la gură, sărutul afectuos, toate par simple, dar pentru cineva rănit ele fac diferența dintre singurătate și siguranță. Rațiunea lui Charlie, despre care Casper ar fi mândră, este o ancoră într-o lume haotică, dar nu poate umple golul lăsat de lipsa grijii reale. Paradoxul iubirii și al durerii este evident aici: ceea ce ar trebui să fie firesc: sprijin, atenție, prezență, nu e garantat. În ciuda raționalității, există un contrast puternic între idealul gesturilor de grijă și realitatea izolării. În aceste mici detalii se află totuși speranța, pentru că ele arată că oamenii pot fi acolo, chiar și prin acte aparent banale. Și chiar dacă lumea din jur rămâne neclară sau implacabilă, aceste gesturi creează un spațiu în care durerea poate fi recunoscută și atenuată, chiar dacă nu complet. Observația despre Casper subliniază ideea că rațiunea poate fi liniștitoare, dar nu elimină nevoia fundamentală de prezență și grijă.
Mă aflu într-un loc plin de fete pline de dorințe, iar eu n-o vreau pe niciuna dintre ele. O vreau doar pe cea pe care n-o pot avea, pe cea care n-o să se întoarcă niciodată.
"Uneori, nu durerea e cea mai grea, ci faptul că devine singurul loc în care cineva mai poate respira."
