Hoțul de cărți - Markus Zusak, Editura RAO, 2011
Traducere din limba engleză de Adelina Vasiliu
Liesel deschise ușa și gura în același timp.
Pe strada Himmel, bătuseră cu 6-1 echipa lui Rudy și, victorioasă, dădu buzna în bucătărie, spunându-i mamei și lui papa totul despre golul pe care îl marcase ea. Apoi, se grăbi să coboare în pivniță, pentru a-i descrie lui Max meciul lovitură cu lovitură. Acesta și-a pus ziarul jos, a ascultat atent și a râs împreuna cu fata.
După ce povestea cu golul a luat sfârșit, a fost liniște câteva minute bune, până când Max își ridică încet privirea.
- Ai vrea să faci ceva pentru mine, Liesel?
Încă entuziasmată de victoria de pe strada Himmel, fata sări de pe cearșafuri. Nu o spuse, dar mișcarea ei arăta evident intenția de a-i oferi exact ceea ce-și dorea.
- Mi-ai zis totul despre gol, spuse el, dar nu știu ce fel de zi este acolo sus. Nu știu dacă ai dat gol și era soare sau dacă norii au acoperit totul. Își trecu mâna prin părul tăiat scurt și ochii lui apoși implorară să i se spună cel mai simplu dintre lucruri. Ai putea să te duci sus și să-mi zici cum este vremea?
Firește, Liesel se grăbi pe scări. Se opri la câțiva metri de ușa pătată salivă și se roti în loc, observând cerul.
Când se întoarse în subsol, îi spuse:
- Cerul este albastru azi, Max, și e un nor mare și lung și este întins ca o funie. La capătul lui, soarele e ca o gaură galbenă...
În acel moment, Max știu că numai un copil ar fi putut să-i dea un astfel de buletin meteo. Pe perete, el a pictat o funie lungă, strâns înnodată, cu un soare care picura la margine ca și cum ai fi putut plonja direct în el. Pe norul ca o frânghie, a desenat două siluete - o fată slăbuță și un evreu ofilit - și ei mergeau, mână în mână, spre cerul care picura. Sub acea imagine, a scris următoarea propoziție.
- Cuvintele scrise pe perete de Max Vandenburg -
Era o zi de luni, iar ei mergeau pe o sârmă, spre soare.
Era o zi de luni, iar ei mergeau pe o sârmă, spre soare.
Libertatea înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi, iar răspunsul nostru se modifică în funcție de perioadele prin care trecem.
Stau pe câmpul de lângă casa mea și privesc în zare, spre locul unde ierburile incerte și macii răzleți gâdilă cerul. Dacă aș vrea să o iau la goană pe câmp spre linia orizontului, aș putea. Iar pentru mine, acum, asta este libertate.
Max, evreul, surghiunit în subsolul strâmt și înfrigurat, încolțit de remușcări, furie și frică, se află cu totul la mila celorlalți și a lumii. Pivnița întunecată îi devine salvare și închisoare în același timp.
Apoi, sub forma unui buletin meteo neobișnuit, Max primește ceva care să-i amintească de câte se află dincolo de chepengul prăfuit de pe tavan, pentru care merită să continue, ceva care să-i aducă aminte de motivul pentru care supraviețuiește. Primește o firimitură de libertate.
Următorul raid fu adevărat.
În noaptea de 19 septembrie, sunetul de cuc se auzi la radio, fiind urmat de o voce gravă, pe un ton informativ. Molching era una dintre țintele posibile.
Din nou, strada Himmel se umplu de oameni și din nou papa își lăsă acordeonul acasă. Rosa îi aminti să-l ia, dar el refuză.
- Nu l-am luat data trecută, explică, și am supraviețuit.
În mod clar, războiul estompa diferența dintre logică și superstiție.
Atmosfera sinistră i-a urmat în pivnița Fiedlerilor.
- Cred că e de-adevăratelea astă-seară, zise domnul Fiedler și copiii realizară curând că părinții erau chiar mai înfricoșați de data asta.
Reacționând în singurul mod pe care îl știau, cei mai mici au început să urle și să plângă, iar încăperea păru să se clatine.
Chiar și din beci, auziră vag sunetul bombelor. Presiunea aerului parcă forma un tavan ce dorea să zdrobească pământul. O mușcătură fu luată din străzile pustii ale Molchingului.
Furioasă, Rosa o ținea de mână pe Liesel.
Zgomotul copiilor care plângeau lovea cu picioarele și cu pumnii.
Până și Rudy stătea perfect drept, simulând nonșalanța, încordându-se împotriva tensiunii. Brațe și coate se luptau pentru spațiu. Câțiva dintre adulți încercau să-i calmeze pe copii. Alții nu reușeau să se calmeze nici pe ei.
- Faceți-l pe copilul ăla să tacă! vociferă Frau Holtzapfel, dar cuvintele ei au fost doar o altă voce nefericită în haosul cald din adăpost.
Lacrimi murdare șiroiau din ochii celor mici, iar mirosul respirației nocturne, al transpirației și al hainelor purtate prea mult era amestecat și înăbușit în ceea ce devenise acum un cazan în care se scăldau oameni.
Deși se aflau exact una lângă cealaltă, Liesel era obligată să strige:
- Mama? Din nou. Mamă, îmi strivești mâna!
- Ce-i?
- Mâna mea!
Rosa o eliberă și, pentru a se liniști și a ignora gălăgia din subsol, Liesel deschise una dintre cărți și începu a citi. Cartea din vârful teancului era "Omul care fluiera" și ea citi cu voce tare pentru a se concentra mai bine. Abia auzi primul paragraf.
- Ce-ai spus? Zbieră mama, dar Liesel o ignoră.
Rămase concentrată asupra primei pagini. Când ajunse la a doua pagină, Rudy observă. Își îndreptă atenția către Liesel și le făcu semn fratelui și surorilor lui, cerându-le să facă la fel cu cei de alături. Hans Hubermann se apropie și ceru să se facă tăcere, și în curând liniștea începu să sângereze în pivnița aglomerată. La pagina trei, toată lumea era tăcută, cu excepția lui Liesel.
Nu îndrăzni să-și ridice privirea, dar simțea ochii înfricoșați agățați de ea în timp ce inspira cuvintele și apoi le dădea afară. O voce interpreta notele înăuntrul ei. "Acesta, spunea vocea, este acordeonul tău."
Sunetul întoarcerii paginii îi tăia pe toți în două.
Liesel citea mai departe.
Timp de cel puțin douăzeci de minute, le-a împărtășit povestea. Cei mai mici copii erau alinați de vocea ei și toți ceilalți și l-au imaginat pe omul care fluiera fugind de la locul faptei. Liesel nu și-l imagină. Hoțul de cărți nu văzu decât mecanica vorbelor - trupurile lor împotmolite în hârtie, bătătorite pentru ca ea să calce pe ele. Și undeva, în pauzele dintre punctele de la finalul propozițiilor și majuscula următoare, se afla Max. Își aminti că îi citise când a fost bolnav. "Oare era în subsol?" se întreba ea. Sau fura din nou o privire către cer?"
- Un gând plăcut -
Ea era un hoț de cărți.
Celălalt fura cerul.
Ea era un hoț de cărți.
Celălalt fura cerul.
Cu toții așteptară ca pământul să se cutremure.
Acesta era un fapt imuabil, dar acum cel puțin erau distrași de fata cu cartea. Unul dintre băieții mai mici fu cât pe ce să plângă din nou, dar Liesel se opri în acel moment și îl imită pe papa sau chiar pe Rudy, la drept vorbind. Îi făcu cu ochiul și continuă de unde rămăsese.
Cineva a întrerupt-o numai atunci când sunetul sirenelor s-a prelins iarăși înăuntru.
- Suntem în siguranță, a zis domnul Jenson.
- Șșșt! făcu Frau Holtzapfel.
Liesel își ridică privirea.
- Nu mai sunt decât două paragrafe până la finalul capitolului, spuse ea și continuă să citească fără ostentație sau prea repede. Doar cuvintele.
Era haos în adăpost. Mințile tuturor vibrau de gânduri, scenarii, frici și furii, fiecare încărcând aerul cu ceva. Însă, apoi, răsună vocea lui Liesel, iar ei toți decid a-i face culoar. Fata nu-i face să uite ce se întâmplă deasupra lor, nu le oferă un răspuns sau o alinare, dar îi distrage, captându-le atenția și golindu-le mintea.
Glasul lui Liesel se încolăcește printre ei, așternându-se deasupra lor, precum un fuior de nor. Un nor nu foarte alb, nici foarte dens, dar un nor care se ivește la momentul potrivit și opacizează soarele fricii.
