Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu am fost destinul lui Ionesco, iar el a fost destinul meu


Cristina Hermeziu, interviu cu Nicolas Bataille

14.03.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolas Bataille avea 20 de ani cînd a descoperit, cu surprindere, un autor dramatic necunoscut, un oarecare Eugène Ionesco. I-au plăcut textul lui proaspăt, replicile în răspăr. L-a pus în scenă la un teatru parizian şi s-a ales cu înjurături şi roşii strivite, aruncate în obraz. Astăzi, Nicolas Bataille are 81 de ani, dintre care 50 petrecuţi pe scena Teatrului de la Huchette din Cartierul Latin, în costumul pieselor lui Ionesco. Seară de seară, de jumătate de secol neîntrerupt, Cîntăreaţa cheală în regia lui Nicolas Bataille şi Lecţia în regia lui Marcel Cuvelier fac săli pline în centrul Parisului. De la contestări la ovaţii, istoria s-a scris, cum altfel, ironic şi absurd: punerea în scenă nu s-a schimbat, doar anii şi aplauzele s-au adunat odată cu gloria mondială a lui Ionesco şi a micului teatru de cartier.

Aşezat pe un scaun în cabina actorilor, ca un elev într-o bancă, Nicolas Bataille povesteşte. Uiţi de vocea răguşită, de omul suferind, şi vezi doar filmul din spatele cuvintelor, fabuloasa poveste a unui spectacol Ionesco, ajuns, pentru longevitatea sa, în Cartea recordurilor. Actor şi regizor faimos în Franţa, celebru în Japonia, unde a primit nenumărate premii, Nicolas Bataille se bucură, deodată, ca un copil. Administratorul teatrului îi aduce vestea: susţinut de Institutul Cultural Român de la Paris, Teatrul Odeon din Bucureşti va monta la Teatrul Huchette cinci piese de Ionesco, aproape nejucate. "Un eveniment! Din nou, prietenul meu Ionesco, iarăşi necunoscut, pe aceeaşi scenă încăpăţînată. Urmează istoria altui succes, nu?", glumeşte Monsieur Martin din Cîntăreaţa cheală.


Cristina Hermeziu: Cum vă explicaţi vitalitatea spectacolului Ionesco de la Huchette?
Nicolas Bataille: Vitalitatea pieselor eu n-o explic. O trăim ca toată lumea. Acum 50 de ani nu ne gîndeam că va dura atît. Sîntem primii să ne bucurăm de această energie extraordinară.

C.H.: Cum aţi dat peste piesa Cîntăreaţa cheală, acum 50 de ani, cînd Ionesco era un necunoscut?
N.B.: O prietenă româncă, Monica Lovinescu, care lucra la RFI, şi care era atunci asistenta mea în trupa de teatru, mi-a adus această piesă. Căutam o piesă originală. Aveam cu toţii 20 de ani. E o istorie veche, sînt mai bine de 50 de ani de atunci. Aşa am ajuns să pun în scenă piesa lui Ionesco, Cîntăreaţa cheală.

C.H.: Atunci, în 1950, n-a fost un succes...
N.B.: Nu. Publicul credea că ne batem joc de el. Totuşi, cîţiva oameni importanţi, de la Gallimard, Raymond Queneau, Jacques Lemarchand de la Figaro au avut fler, intuind valoarea acestui autor. Dar oamenii din sală, puţini, n-au apreciat. Noi însă credeam în piesa asta, chiar dacă n-aveam bani de publicitate. La început am pus-o în scenă la Teatrul Noctambules, mai sus, pe bd. Saint Michel. După trei luni am reluat-o la Teatrul Huchette. A început să meargă mai bine. Iar criticii spuneau chiar "da, e interesant". Iar publicul nu mai era aşa de furios ca prima dată. În 1957, cînd spectatorii începuseră deja să se familiarizeze cu stilul lui Ionesco - se puseseră în scenă şi alte piese, Scaunele, Lecţia, Jacques şi supunerea - am găsit de cuviinţă că lumea nu trebuia să uite că trupa noastră montase pentru prima dată o piesă de Eugène Ionesco. Am hotărît atunci că vom juca din nou Cîntăreaţa cheală pentru o lună. Această lună s-a făcut între timp 50 de ani.

C.H.: Cum a reacţionat Eugène Ionesco la eşecul din anii '50?
N.B.: A fost decepţionat. Dar toată lumea îi spusese că piesa e de nejucat. Cînd noi i-am spus că o vom pune în scenă, a fost mai întîi mirat şi apoi foarte fericit. Venea la repetiţii, am făcut audiţii, am găsit un teatru care să accepte, iar apoi criticii, în mare parte, ne-au desfiinţat. A fost trist. Ionesco era însă mulţumit că-şi găsise o trupă de actori care să-i joace piesa. A început apoi să scrie Lecţia.

Între timp, noi montam Dostoievski. El a cerut să participe la repetiţii. I-am spus într-o zi: de ce nu joci şi tu cu noi? În felul acesta ai rămîne în trupa noastră, ai cunoaşte problemele unui actor vis-à-vis de text. A început să repete cu noi, am lucrat trei luni. Era un om cultivat, adora Dostoievski, discutam mult şi în afara repetiţiilor. Era pasionant. Jucam în fiecare marţi. A avut mare succes. Apoi Teatrul Noctambules, unde pusesem în scenă prima oară Cîntăreaţa cheală, ne-a chemat să jucăm piesa lui Dostoievski în mod regulat. Ionesco mi-a zis atunci: "O dată pe săptămînă mai mergea, dar în fiecare seară, nu se poate: am prea mult trac!". A trebuit să-l înlocuim. El a spus-o în jurnalul său, a fost pentru el o experienţă formidabilă. Apoi, cînd am reluat Cîntăreaţa cheală la Huchette, cu succes şi critică bună, era foarte mulţumit.

C.H.: Întîlnirea cu Ionesco a fost fundamentală pentru destinul dumneavoastră. Aţi devenit prieteni?
N.B.: Eu am fost destinul său, iar el a fost destinul meu. Întîlnirea asta m-a urmărit toată viaţa. Am făcut o mulţime de alte puneri în scenă, în SUA, Japonia, dar Cîntăreaţa cheală a rămas o constantă. Mai întîi am sărbătorit cinci ani, şase ani, zece ani... De 57 de ani, e mai mult de jumătatea unei vieţi. Trupa Cîntăreţei era ca o familie. Chiar şi după aceea, cînd a început să fie jucat în dreapta şi în stînga, Ionesco suna, ne invita la masă. Nu ne-am părăsit niciodată. El a făcut o carieră mondială, dar am rămas aceiaşi.

C.H.: Prima punere în scenă a unei piese de Ionesco v-a ritmat toată cariera artistică. Faptul că se joacă de o jumătate de secol, neîntrerupt, nu vi se pare o nebunie?
N.B.: E puţină nebunie aici. Dar vedeţi, noi jucăm... Ionesco, deci nimic nu ni se mai pare bizar, a devenit ceva cotidian. Jucăm zilnic rulînd actorii, din 15 în 15 zile, pentru ca piesa să rămînă proaspătă. Cu Ionesco am rămas în relaţie strînsă pînă la sfîrşitul vieţii sale, cînd era bolnav. Mergeam să-l văd pe el şi pe soţia lui. Nu era nici măcar prietenie, era "familia". Aşa cum trupa de aici de la Huchette e o familie de boemieni, de ţigani, de tot felul de oameni, o familie bizară, poate, dar e familia "Ionesco".

Ne certăm unii cu alţii, ne împăcăm, toată lumea vine, la o adică să apere teatrul. Cînd proprietarul teatrului a murit, în anii '80, fiul său a vrut să-l vîndă restaurantului grecesc de alături. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să fie clasat drept "teatru" şi să rămînă al nostru: am cotizat toţi actorii ca să-l cumpărăm. Erau şapte teatre în arondismentul 5 al Parisului. Eu am jucat în cinci dintre ele. Erau mici teatre foarte importante unde s-au jucat piese de Jean Genet, Mauriac, Beckett, bineînţeles Ionesco. Toate au fost închise sau transformate în cinematografe. La Huchette a rămas singurul teatru particular din zonă.

C.H.: E păcat. Statul francez n-a găsit nici o soluţie?
N.B.: E păcat. Ministerul Culturii n-a făcut nimic pentru a ajuta micile teatre de cartier. Huchette e ultimul. Arma noastră o reprezintă piesele lui Eugène Ionesco. Toţi schimbau repertoriul la două, trei luni. Faptul că am păstrat în repertoriu primele două piese de Ionesco, cu punerea în scenă originară şi cu cîţiva dintre creatorii săi de la început, e uluitor şi magic.

C.H.: Nu e vorba şi de un efect de modă?
N.B.: Sigur. Ghidurile despre Paris îi îndeamnă pe turişti să vadă Turnul Eiffel, să meargă să vadă Teatrul Huchette şi Ionesco. A devenit un monument, o curiozitate, mai mult decît Comedia Franceză.

C.H.: Vă deranjează această faimă comercială?
N.B.: Deloc. Mai ales că la început am fost huiduiţi. Păream nişte nebuni care puneau în scenă tot felul de bazaconii. Se dovedeşte că am avut dreptate. Acum ne luăm revanşa. Au fost oameni care m-au numit "ţicnit", un măscărici al artelor: acest măscărici a avut intuiţia să descopere un autor. Sînt foarte mîndru. Şi totul continuă. Fără explicaţie. E un fapt unic în lumea întreagă. Ionesco era un necunoscut. A devenit academician, un mare scriitor al literaturii franceze, un mare scriitor mondial.

C.H.: Cum l-aţi descrie pe omul Ionesco?
N.B.: Era un bărbat liniştit, placid, cu mult umor. Ne vedeam des, împreună cu soţia lui, tot timpul erau împreună. La început a fost dificil, nu aveam bani, nici eu, nici ei, mergeam să mîncăm un sandvici la o cafenea. Încetul cu încetul a devenit faimos, dar noi am rămas familiari. N-a devenit un înfumurat. Îmi spunea, mirat parcă: "Ştii, mi se joacă piesele la Comedia franceză, îţi dai seama?". N-am cum să-l descriu ca pe Claudel. Poetul Paul Claudel era ambasador, se purta ca un ambasador. Ionesco, la început, lucra la o editură, soţia lui era secretară. I-am cunoscut ca pe nişte oameni obişnuiţi. Apoi am montat piesa. Repetam acasă la el sau la mine acasă, locuiam la poalele străzii Moufftard. Apoi el a găsit pe cineva care avea un salon mai mare, undeva lîngă Turnul Eiffel, şi am mers să repetăm acolo.

Odată, un jurnalist mi-a cerut să-l descriu. Am spus că era un om simplu, semăna fizic cu domnul Pickwick, personajul lui Dickens: părul rar, faţa mai curînd rotundă, ochii miraţi. Ionesco a citit în presă portretul şi m-a sunat: "Deci mă compari cu dl Pickwick! Mi-ar fi plăcut să spui: cînd îl văd intrînd pe Ionesco mi se pare că-l văd intrînd pe Shakespeare!", "Exagerezi niţel...". Ne-am distrat mult împreună.

Am petrecut seri extraordinare. La "Cupole", împreună cu Claude Mauriac. Sau la un revelion, împreună cu o actriţă faimoasă care nu auzise de Ionesco pînă nu s-a jucat la Comedia Franceză. Noi am jucat Ionesco la o cafenea-teatru, în mod intenţionat la o cafenea, pentru a protesta faţă de dispariţia micilor teatre. Într-o seară, Ionesco vine cu soţia să vadă spectacolul şi propune să mergem apoi să mîncăm la "Cupole". Numai că eram deja invitat la masă la actriţa monument a francezilor, Beatrice Bretty. I-am telefonat: "Mme Bretty, ce să fac, soţii Ionesco sînt aici, vor să cinez cu ei la "Cupole"." "Nu, îi aduci şi pe ei la mine." Ne-am dus cu toţii în somptuosul apartament de pe avenue Victor Hugo: se adunase deja lumea bună, ea fusese soţia unui mare om politic, Georges Mandel, duşman al naziştilor, executat în 1944. Am petrecut o noapte magnifică, am rîs mult, avea un umor nebun. Împreună cu familia Ionesco ne-am simţit extraordinar de bine, primiţi de această mare doamnă a teatrului francez care recunoştea importanţa lui Ionesco ca autor şi care venise pentru prima dată să vadă ce înseamnă o "cafenea-teatru". Era prin 1975. Marea epocă a teatrelor-cafenea. Vă povestesc toate acestea pentru a vedea că trăiam mici aventuri împreună, cu bună dispoziţie şi în bună companie.

C.H.: Acum 50 de ani eraţi un actor la început de drum, fără bani. L-aţi descoperit pe Ionesco, acum se joacă neîncetat. Aţi devenit un om bogat?
N.B.: Deloc. Huchette e un teatru cu 90 de locuri. Sîntem în total 8 actori. Profitul nu e extraordinar, dar ne face să trăim şi să ne acoperim cheltuielile. Şi asta pentru că organizăm matinee pentru liceeni, mai facem turnee. Dar permiteţi-mi să vă spun şi să vă rog să nu ascultaţi asta, pensia mea nu depăşeşte 600 de euro. Sînt luni în care, cu cheltuielile şi cu boala, mă descurc foarte greu. Dar sînt fericit că mai pot veni şi că pot juca. Am jucat doar în mici teatre. Am mai jucat în cîteva filme care mi-au permis să mai ung osia la căruţă. Dar, la pensie, cu veniturile care s-au putut declara, nu s-a strîns mare lucru.

Spectacolele de la Huchette nu-mi permit să plec în vacanţă. Sîntem mai multe generaţii de actori la un rol, pentru că actorii se rotesc din jumătate în jumătate de lună, şi asta pentru binele spectacolului. Din prima trupă n-am mai rămas decît trei în viaţă: Madame Martin, Monsieur Martin (adică eu) şi bona. Au venit alte generaţii de actori pe care i-am distribuit în piese, următoarea după noi, e cam la vreo 50 de ani, apoi 35-40 de ani. Jucăm, pe seară, cam aceeaşi dintr-o generaţie, ca să nu amestecăm vîrstele. Problema se pune mai ales pentru Lecţia. Eleva nu poate fi jucată de o persoană în vîrstă. Altfel, familiile Smith şi Martin din Cîntăreaţa cheală pot avea orice vîrstă. Mi-amintesc ce spunea Ionesco de noi, la început: eram ca scoşi din cutie. Era normal, eram proaspeţi, aveam toţi vreo 23 de ani, fără experienţă. Acum s-au adunat şi anii, şi experienţa.

C.H.: Piesa a devenit, prin dumneavoastră, eternă. Nu e însă obositor să joci acelaşi lucru la nesfîrşit?
N.B.: Boala mea, cancer, mă face să urmez şedinţe de chimioterapie la fiecare 15 zile. Dar doctorii îmi spun: continuaţi să jucaţi! Ar fi teribil să mă opresc. Şi apoi ador această piesă. Cum distribuţia se schimbă de două ori pe lună, nu toţi cei şase actori deodată, sînt o mulţime de combinaţii pe care le poţi descoperi, fără să ştii dinainte, pe scenă. O colegă, are 86 de ani, bolnavă de reumatism şi artită, joacă cu mine, sîntem Madame şi Monsieur Martin. Vă mărturisesc că face să explodeze scena. Asta ne stimulează pe toţi. În plus, piesa asta e magică. Sînt seri cu spectatori dificili, olandezii de exemplu, vin în grup cîteodată, să vadă piesa, ei nevorbind franceza. Se amuză pur şi simplu urmărind mimica. Nu e niciodată o corvoadă să jucăm. Am început, vă daţi seama, la 18 ani.

C.H.: Piesa lui Ionesco e o punte către tinereţea dumneavoastră.
N.B.: Exact: e o punte către tinereţea mea. Din nefericire, e o punte peste oameni care au dispărut între timp, primul domn Smith s-a prăpădit, au fost două-trei Mme Smith, două-trei Mme Martin. Eugène Ionesco a plecat şi el, apoi soţia sa, Rodica. Ne sunam din cînd în cînd eu şi Marie-France Ionesco, fata lor. Ca o familie. Ionesco a venit şi el, pînă la sfîrşitul vieţii, să vadă piesa, din cînd în cînd.

C.H.: Cum a evoluat piesa în atîţia zeci de ani?
N.B.: Piesa a evoluat păstrîndu-şi esenţa. Pentru Cîntăreaţa cheală am creat o punere în scenă într-un fel foarte strict, foarte geometric, cu priviri, cu mişcări de cap, cu veniri şi plecări calculate: asta înseamnă că, indiferent de temperamentul actorilor, ei intră într-un fel de corset, punerea în scenă fiind o armură care-i asigură spectacolului aceeaşi ţinută, în ciuda generaţiilor care se peregrinează pe scenă sau în sală. Am revăzut de curînd un dvd cu piesa pe care o jucam în 1966. Pe vremea aceea, sălile erau încă turbulente. Jucam ca nişte trapezişti, fără plasă de salvare. Ne aşteptam la fluierături, la roşii trîntite, oamenii credeau că ne batem joc de ei. Ni s-a întîmplat să fim nişte acrobaţi fără plasă. Acum piesa e atît de apreciată, că spectatorii sînt cuminţi. Astăzi sîntem nişte acrobaţi a căror plasă de salvare e notorietatea piesei. Jucăm mult mai destinşi, mai echilibrat. Asta s-a schimbat în timp. Piesa asta e atît de solidă, încît îmi spun în fiecare seară: "Ce piesă extraordinară! Ce piesă formidabilă!", fără să fie o nouă descoperire, ci doar o constatare.

C.H.: Cum a evoluat teatrul francez de atunci?
N.B.: În anii '50, au fost o serie de autori care au explodat pur şi simplu: Ionesco, Beckett, Adamov. Astăzi nu există personalităţi atît de accentuate: există Eric Emmanuel Schmitt, Yasmina Reza, dar nu mai sînt acele lovituri de teatru pe care le-au produs Ionesco sau Beckett. Sînt piese rezonabile, bine făcute, călduţe, oamenii apreciază, dar nu se mai revoltă ca pe vremuri. Mi-ar plăcea ca publicul să ia foc! Cum lua foc la Sacre du printemps cu baletul rus, unde oamenii se băteau. Sau la Entracte de Erik Satie şi Jean Cocteau, cînd oamenii se luau la harţă din cauza piesei: "Deschideţi uşile, vrem să ieşim!". Şi se deschideau uşile teatrului. Astăzi nimic nu mai intrigă atît de mult, nimic nu mai e de mirare. Lipseşte pasiunea.


Vişniec are multă fantezie. Ionesco l-ar fi iubit

C.H.: După Ionesco, nu mai mizaţi pe nici un alt autor dramatic?
N.B.: Există totuşi cineva pe care îl găsesc extraordinar de interesant. Vă daţi seama? E tot român! E Matei Vişniec. Am citit o piesă a sa despre viaţa lui Cioran. Eu l-am cunoscut un pic pe Cioran. Am cinat de mai multe ori împreună, la Ionesco. Era un tip extraordinar de interesant, şmecher, amuzant, nu semăna deloc cu scrierile sale. E formidabilă piesa lui Vişniec despre Cioran. E amuzantă, tragică, umoristică, gravă. Eu trebuia să-l joc pe Cioran, dar a trebuit să fiu înlocuit pentru că făcusem o hemoragie. Am vrut să mai citesc nişte piese de-ale sale şi Vişniec mi-a dat: o piesă sublimă despre Cehov, şi tocmai acum am început să citesc Istoria urşilor Panda povestită de un saxofonist care are o prietenă la Frankfurt. Vişniec are o personalitate formidabilă.

C.H.: Credeţi că Ionesco l-ar fi apreciat?
N.B.: Vişniec are multă fantezie. Ionesco l-ar fi iubit.

C.H.: Ce credeţi că ar fi spus Ionesco la aniversarea a 50 de ani de cînd piesele sale se joacă, neîntrerupt, la Huchette?
N.B.: Ionesco mi-a spus odată: "Dacă Huchette s-ar opri, aş muri!". Vă jur că mi-a spus-o, deşi era un creştin ortodox, desigur. Ar trebui însă să murim noi, toţi actorii, ca să moară apoi Teatrul Huchette. Ionesco însă nu moare.

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, ianuarie 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer