Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Realul literaturii nu trebuie confundat cu realitatea


Alexandru Matei, un interviu cu Philippe Forest

09.03.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Surprizele sînt de două feluri: adevărate sau false. Ultima este un eveniment anunţat ca surpriză, dar aşteptat de toată lumea. Din prima categorie face parte Philippe Forest. La prima vedere, Forest e un scriitor obişnuit: romancier-eseist sau invers. Predă, dar şi scrie literatură. De regulă, scriitorii micşti (ce cuvînt!) nu ajung prea bine. Nu gîndesc suficient cît să-şi transforme gîndirea în profesiune, nu trăiesc destul de direct cît să realizeze o operă de artă. Dar mai rămîne de spus ceva: pentru că-şi corijează gîndirea prin virilitate creatoare şi impulsul prin reflecţie, ei ajung să scrie cărţi OK. Şi totuşi: Forest a trecut pe la şcoala lui Philippe Sollers căruia îi dedică de altfel prima carte, un eseu. Un scriitor atît de reflexiv, destul de însingurat, pentru care experienţa primează, dar una interpretată mai degrabă în registru spiritual, greu să ţi-l închipui ca discipol al lui Sollers. Treptat, devine un nostalgic al avangardei, pe de o parte, şi, pe de alta, un practicant de autoficţiune. De altfel, despre raportul dintre cele două a şi vorbit, în deschiderea acestui scurt dialog.

Alexandru Matei: Spuneţi undeva că originea autoficţiunii se află, dincoace de Doubrovsky, în avangarda literară franceză. Cum aşa?
Philippe Forest: Se spune că literatura franceză a Noului roman, aceea susţinută de revista Tel Quel, este obsedată de text şi se scrie ca o producere anonimă de text. Or, de fapt, cred că ceea ce se pierde prin asemenea aprecieri e tocmai partea de experienţă pe care o exprimă. Literatura aşa-zis textualistă este una profund subiectivă. Este o literatură a experienţei, în sensul pe care Georges Bataille îl dă acestui cuvînt: juisanţa, suferinţa sînt experienţe atunci cînd reuşesc să modifice conştiinţa în sensul în care devin conţinuturi ale conştiinţei. Pentru mine, autoficţiunea adevărată începe cu Breton, Aragon, Céline şi Cendrars, iar apoi continuă cu Noii romancieri. Intervenţia lui Doubrovsky, din romanul Fils, nu face decît să manifeste un proces de relegitimare a primei persoane romaneşti, proces purtat de scriitorii solidari cu avangardele şi uniţi în refuzul formulelor naturaliste cu care autoficţiunea a sfîrşit prin a se confunda.

A.M.: În eseul pe care l-aţi publicat anul acesta, Le Roman, le réel et autres essais (Cécile Defaut), opuneţi experienţa şi trăitul ("le vécu"). Pe prima o conotaţi pozitiv. Or, mie mi se pare că experienţa este o noţiune vastă care cuprinde, printre altele, trăitul.
P.F.: Da, aşa este, pentru mine experienţa este capitală, experienţa în sensul lui Bataille, după cum v-am mai spus. Experienţa nu înseamnă doar experienţă literară sau artistică. E cu atît mai bine dacă un scriitor reuşeşte să o exprime prin literatură. Din contră, trăitul mi se pare o categorie de falsă experienţă, ceva marketizat şi întrebuinţat ca valoare de schimb de societatea spectacolului. În trăit, toată lumea care pretinde că vrea, prin redarea trăitului, să sondeze adevărul fiinţei, se aseamănă de fapt. Abia experienţa reuşeşte să individualizeze. Literatura nu este de fapt o transcriere a vieţii ca atare. Subiectul trebuie universalizat. Verosimilul autobiografic este desigur necesar, dar nu şi suficient pentru un roman bun.

A.M.: Aţi predat literatura franceză şi în Anglia, de pildă la Cambridge. Care ar fi acel ceva al literaturii anglo-saxone care o face mai vandabilă?
P.F.: Mărturisesc că, predînd în Anglia, nu citeam prea multă literatură engleză. Cred că, apropo şi de varianta de autoficţiune despre care se vorbeşte cel mai mult, aceea naturalistă, "ruşinoasă", majoritatea romanelor de succes de astăzi sînt instrumentalizate de piaţă. Apropo de literatura japoneză pe care o cunosc destul de bine. Cred că cel mai important scriitor japonez de astăzi este Oe Kenzaburô, dar care, paradoxal, este socotit prea puţin japonez pentru că romanele lui nu oferă publicului imaginea stereotipizată a Japoniei. Or, publicul cere ceea ce ştie; la fel se întîmplă cu romanele anglo-saxone impregnate de exotism. Este vorba în ele despre nişte imagini pe care publicul le deţine şi pe care nu vrea, în text, decît să le recunoască. Cred că aceasta este ceea ce se numeşte world literature. Ea poate fi scrisă în orice limbă, dar, de fiecare dată cînd citeşti un roman de acest gen, te întrebi imediat cum va fi ecranizarea. Pentru că sînt romane scrise pentru a deveni film. Literatura bună descrie experienţe unice, singulare. Tocmai de aceea ea nu oferă cititorului ocazia de a (se) identifica imediat cu ceea ce citeşte. Dacă Beigbeder poate avea intenţia de a-şi transforma cărţile în best-seller-uri mondiale, eu mă mulţumesc cu un public al meu.

A.M.: N-am vorbit deloc de Philippe Forest romanicerul. Aţi debutat în 1997, cu L'Enfant éternel (Premiul Fémina), după care au urmat Toute la nuit (1999) şi Sarinagara (2006). Anul acesta aţi publicat Le Nouvel amour. Ultimele două romane vor apărea şi în limba română, la Editura Nemira. Primul dintre ele - Sarinagara, un cuvînt japonez care înseamnă "totuşi" - tocmai a apărut în traducerea lui Dan Petrescu. În toate romanele este vorba despre o experienţă care v-a marcat viaţa: moartea fiicei dvs. în vîrstă de patru ani, de cancer. Sînt ele autoficţiuni?
P.F.: Da, cred că sînt autoficţiuni, în sensul acela "bun", pe care eu îl mai numesc şi "roman al eului". Dar ar fi o mare greşeală să se facă o confuzie între narator şi scriitor. Ceea ce scriu este, dincolo de orice, o poveste. Cînd scriu, deşi sînt influenţat de alte cărţi, uit tot ce-am citit. Dar, chiar şi aşa, eu nu sînt personajul din carte. Realul pe care îl transmite literatura nu trebuie confundat cu realitatea. Aşa înţeleg eu să fac autoficţiune.

A.M.: P.S. Am uitat, ca un făcut, să-l întreb pe Philippe Forest cum se face că, în ciuda dispreţului pentru "autenticitate", descinde din şcoala mai recentă a lui Philippe Sollers, un mandarin al literaturii franceze cu multe sfori în mînă şi care, se ştie, nu promovează neapărat literatură bună. Lectura din Le Nouvel amour, citită în româneşte de excepţionala actriţă care este Coca Bloos, lasă la vedere un scriitor reflexiv al eului sau al eului reflexiv. Franţuzesc, desigur, dar parcă lipseşte ceva. De aceea închei. Nu-mi place să-l aştept pe Godot.


(Interviu preluat din http://www.dilemaveche.ro/">Dilema Veche, martie 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer