În teatru mă simt acasă, indiferent unde aş fi

Cu prilejul recentului Festival Internaţional de Teatru Interferenţe, actriţa Magda Stief a primit titlul de Membru Onorific al Teatrului Maghiar din Cluj, unde a interpretat numeroase roluri până în 1971, când emigrează în Germania împreună cu soţul ei, regizorul Vlad Mugur. Revine pe scenele din ţară după '90 cu rolurile Bătrâna din Scaunele de Ionescu (1996), Liubov Andreevna din Livada cu vişini de Cehov (1998) sau Doamna Frola din Aşa e dacă vi se pare de Pirandello (2000). În festival, am revăzut-o în Winnie din Ce zile frumoase de Beckett, de la Kleines Theater Kammerspiele Landshut Germania (regia Sven Gunert), un rol de virtuozitate actoricească, care încununează maturitatea unei actriţe.

Oana Cristea Grigorescu: Ce loc ocupă între personajele interpretate Winnie din Ce zile frumoase?
Magda Stief: Când am primit propunerea să joc Winnie şi am citit piesa, am aruncat-o pe jos. Am spus: Eu nu fac aşa ceva! Textul e foarte greu pentru că se repetă aceleaşi fraze şi adoarme publicul. Trebuie mereu inventat ceva! Am vrut să refuz rolul şi Helmuth Stürmer mi-a spus: Dragă, dacă nu joci acum rolul ăsta, când îl mai joci? Parcă aş fi auzit vocea lui Vlad, m-am gândit încă o dată şi am acceptat. Atunci a început munca normală pentru un actor: documentaţia, am citit tot ce s-a scris despre Beckett, despre piesă.

M-a ajutat foarte mult o întâmplare din teatru, la Landshut. Într-o dimineaţă, după repetiţii, l-am întâlnit pe fiul femeii de serviciu din teatru, un băiat de şapte ani. Copilul văzuse repetiţia şi l-am întrebat dacă a înţeles ceva. Da - mi-a spus. Să nu dai niciodată înapoi. Replica asta m-a ajutat. Mi-a dat forţa interioară, care o reprezintă de fapt pe Winnie. Noi actorii, avem imaginea noastră despre rol şi e taina noastră ce gândim, ce vedem. Eu am filmul meu interior şi câteodată am şi un personaj model. Acum e un actor rus pe care l-am văzut într-un film şi imaginea lui m-a ajutat să nu fiu în fiecare rol aceeaşi. Să nu te arăţi, să te ascunzi cumva în personaj. Asta e foarte important pentru un actor, dar nu ajunge. Trebuie să intri în detalii... Se spune că Diavolul se ascunde în amănunte. Dacă lipsesc amănuntele, nu reuşeşti să faci un rol nuanţat.

O.C.G.: În Festivalul Interferenţe, am văzut spectacole diferite ca stil şi solicitare a actorului. Cum apreciaţi programul, ce v-a interesat?
M.S.: Spectacolele invitate de Tompa Gabor m-au interesat mult pentru că astfel am văzut unde mă situez eu, ca actriţă. Ivanov a fost extraordinar, spaniolii la fel, din păcate nu am văzut Woyzeck, dar mă bucur pentru succesul lui Mihai Măniuţiu. Părerea mea este că un actor trebuie să fie foarte flexibil. Să poată face comedia dell'arte ca la David Esrig dar şi stilul realist, cum am văzut la spanioli: să cânţi, să te mişti bine. Nu există un stil, există un suflet acolo pe scenă pe care îl jucăm.

O.C.G.: Să privim în urmă, la anii '60, când eraţi actriţă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Ce v-au adus acei ani?
M.S.: Întâlnirea cu Vlad Mugur, care mi-a schimbat total viaţa şi cariera. În 1965, punea la Teatrul Maghiar Trei surori. Actriţa distribuită în Irina avea filmări şi atunci am primit eu rolul. Rolul Irinei mi-a deschis o lume pe care nu o cunoşteam înainte. Jucasem până atunci în comediile din repertoriul teatrului, chiar şi în operete. Tocmai terminasem institutul de teatru şi era important să joc cât mai mult, cu regizori cât mai buni. Am învăţat foarte mult de la Vlad în ce priveşte lucrul în teatru. El a adus o prospeţime, o modernitate a jocului, a stilului, puţin altfel decât învăţasem la şcoală. Şcoala noastră de la Târgu-Mureş unde am făcut Institutul de Teatru, era foarte bună. L-am avut profesor pe Tompa Miklos, tatăl lui Tompa Gabor. Acolo am învăţat, în afară de meserie, să fim modeşti, şi în viaţă şi ca actori. Modestia înseamnă că eşti interesant doar pe scenă, ceea ce m-a ajutat mult şi mă ajută şi azi.

O.C.G.: Era în plină epocă a reteatralizării. Veneaţi dintr-o şcoală declamativă...
M.S.: Era cam declamativă, trebuie să admit. Ne aflam, însă, într-un moment de schimbare a esteticii teatrale şi am avut norocul să întâlnesc un regizor care nu a mers niciodată pe linia declamatorie. Ceea ce m-a învăţat în anii care au urmat foarte multe lucruri, în primul rând să mă exprim altfel ca actriţă.

O.C.G.: Cât de importantă a fost revenirea în ţară după '90?
M.S.: Pentru Vlad Mugur revenirea a avut o importanţă uriaşă. Şi eu eram foarte emoţionată, dar el mai mult. Aveam 28 de ani când am plecat, dar el avea mai multe amintiri decât mine, legate de familie, de teatru, de Teatrul Naţional din Cluj unde a fost director. La plecare, Vlad m-a avertizat că poate nu voi mai fi niciodată actriţă. Aşa am plecat, acceptând acest risc. El - cu un premiu pentru cel mai bun spectacol, eu primisem premiul pentru cea mai bună actriţă în rolurile Irina din Trei surori şi Helena din Visul unei nopţi de vară. Am plecat în plină glorie. El fusese însă la acea şedinţă de partid şi şi-a dat seama că nu mai putea să lucreze aici, că nu mai avea viitor.

O.C.G.: Ce i-a adus întoarcerea în România?A recuperat ceva?
M.S.: A recuperat mult. Am reuşit să facem câteva spectacole excepţionale, la Cluj (Scaunele, Livada de vişini), la Craiova (Aşa e dacă vi se pare), care i-au adus satisfacţii prin premiile primite. Faptul că a fost iubit, că i s-au recunoscut meritele, i-a produs multă plăcere şi bucurie. Sigur că şi pentru mine au fost foarte importante preţuirea şi aprecierea cu care am fost întâmpinaţi. A fost o perioadă frumoasă şi fericită. Vlad mi-a deschis drumul să rămân angajată la Teatrul Maghiar, puteam preda la Institutul de Teatru, poate jucam şi la Naţional. Era un viitor foarte frumos pregătit de Vlad. Dar pentru că el era bolnav şi familia mea trăieşte la München, fiica cu 3 nepoţi, am mai încercat şi o altă cale, la Athanor Akademie, şcoala de teatru din Burghausen unde m-a angajat domnul David Esrig. Atunci a căzut alternativa continuării unei cariere în România. Dar la Teatrul Naţional Cluj parcă vin acasă, la Teatrul Maghiar la fel. Din păcate foarte mulţi din colegii de generaţie au murit - cred că nu mai e nimeni din generaţia mea. Cu colegii tineri de la Teatrul Maghiar- Bogdan Zsolt, Biro Jozsef, Hathazy Andras, sau la Teatrul Naţional cu actorii din Hamlet - Elena Ivanca e o actriţă extraordinară - mă simt acasă, ca într-o familie.

O.C.G.: Aţi regretat vreodată, din '71 încoace, că aţi plecat?
M.S.: Nu am regretat pentru că m-am simţit şi acolo acasă. În teatru mă simt acasă, indiferent unde aş fi. Dacă actorii şi regizorul sunt buni, pentru un actor cred că e egal unde joacă şi unde este acasă. Peste tot este acasă.

O.C.G.: Aveţi proiecte în viitorul apropiat în Germania, în România?
M.S.: În 2008, probabil voi face o pauză la Akademie şi vreau să joc. M-am apucat să citesc nişte piese, să văd ce-mi place. Vreau să fac nişte roluri care îmi plac mie, nu să vină nu ştiu cine să îmi spună ce să joc. De aceea caut. Am şi găsit. Voi juca în primăvara asta la Landshut, Gin Rummy. Colegul meu Ovidiu Schumacher mi-a sugerat piesa. S-a jucat şi la Bucureşti, în regia lui Liviu Ciulei. Mai este apoi o piesă în două personaje care s-a jucat mult în fosta RDG, By pass, cu o bunică cam nebună şi nepotul ei. Apoi m-am gândit să joc Marquez, Un veac de singurătate. S-a făcut o dramatizare în germană, dar prefer varianta maghiară a lui Vajda György. Nu m-am încumetat la Shakespeare, la nebunele din Richard. Recitesc Nebuna din Chaillot... şi mai caut. În România, David Zinder vrea să lucreze cu mine, Tompa Gabor mă aşteaptă, iar acum am devenit Membru Onorific al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Am deja fotografia pe perete, aşa că sunt de-a casei.


(Intreviu prelaut din Ziarul de duminică, februarie 2008)