Asterix și Obelix stau de pază pe ziduri. Moțăie. Cățelul Idefix latră ascuțit, cei doi se trezesc buimaci. O mare de căciuli negre întunecă orizontul. Oamenii urlă, săbiile curbate lucesc. Pericolul e aproape, dar Panoramix a învârtit iute în ceaun, poțiunea e gata. Asterix și Obelix beau lichidul magic, sunt gata de acțiune. Asterix ridică un deget: stai, știu de ei, sunt dacii liberi, primii oameni de pe pământ, ei vor descoperi America și Groenlanda. Să încercăm întâi cu vorba bună: ânapoi, vă rugăm, ânapoi.
Alex Micu
Frânt de oboseală, dar cu dragoste, adaug, rând pe rând, petale de trandafir, puf auriu și fin de floare rară, glas de mătrăgună, un strop de miere verzuie, sare de mare, un cristal, sare roz, două cristale, zahăr brun, apă de foc. Am fiert, distilat și rafinat, zile în șir. Țin sticluța în lumina soarelui. Două picături, iubito, dimineața, când te speli, și vei rămâne veșnic tânără. O ia, o privește pe toate părțile. O desface și-o miroase și ochii i se fac mari. Suspină. O dă pe repede pe gât. E tare, mai ai?
Răzvan Dițescu
Îți va face bine, va scoate moartea din tine, mi-a spus bătrâna vrăjitoare acum 50 de ani. Din momentul în care am dat pe gât licoarea amăruie, corpul nu mi-a mai îmbătrânit. Dar nici vindecat. Rănile au rămas, cicatricile și oboseala se tot adună. Într-o jumătate de veac, toți cunoscuții mei au murit. Acum dispar și cei veniți după ei. Sunt nemuritor, dar mă pot plictisi, pot regreta, mă pot urî. Bătrâna spunea că nimic nu-i mai rău decât moartea. Acum însă, ar fi singura scăpare. Are cineva vreun antidot?
