Miercurea viitoare va fi, este 4 martie. De aproape jumătate de veac nu încetează să fie 4 martie. În memoria deja publică și transgenerațională, și nu doar a bucureștenilor, această dată poartă inevitabil marca marelui cutremur din 1977, care de atunci n-a mai încetat, transpunîndu-se "armonic" în nenumărate registre și pe nenumărate niveluri. În 2027 se vor împlini, așadar, 50 de ani de la cumplitul eveniment. Peste 50 de ani de cutremurare a României.
În fiecare an, în ziua de 4 martie nu puteam să nu-mi aduc aminte de cutremur. Dar de mult nu mai voiam să vorbesc despre el. În fiecare an, de 4 martie, am ezitat să vorbesc despre cataclism, despre urmările lui nu doar imediate, cronologic și existențial, pentru București și pentru România, ci și despre urmările lui în alte planuri și pe durate mai lungi - pînă azi. Anul acesta m-am gîndit să o fac. Să vorbesc, adică, un pic despre cutremurul din 4 martie 1977. Sau poate doar despre cutremurarea de fond a României începută sau dezvăluită atunci.
Cutremurul din 4 martie 1977 a avut nu doar urmări fizice, materiale și psihologice, psihice chiar, imediate, ci și largi consecințe politice și sociale de durată lungă și pe multiple planuri, pînă azi. Altfel spus, undele cutremurului au reverberat pînă departe, dincolo de materialul mai întîi anorganic, apoi, imediat, organic, adică nu doar pînă - normal - în psihic, ci în politic. Cu ocazia cutremurului din 4 martie 1977, am asistat la transformarea unui cataclism natural în acțiune umană, la preluarea lui și la transformarea lui în politică.
Și asta deoarece cutremurul a fost instrumentalizat, adică preluat, continuat, amplificat - permanentizat. Pe de o parte, acest cataclism natural i-a inspirat lui Nicolae Ceaușescu ideea posibilității de a provoca un cataclism politic, care a dus la demolarea unei bune părți din centrul Bucureștiului și la reconfigurarea grotesc-triumfalistă a acestuia. Și, pe de altă parte, parcă nerăbdător să declanșeze propriul său cutremur, același Nicolae Ceaușescu (căci despre nimeni altcineva nu putea fi vorba pe atunci, Marele Conducător era singurul subiect politic permis, autorizat), pe de altă parte deci, nerăbdător, spuneam, să-și inițieze propriul cutremur final asupra Bucureștiului și asupra societății românești, Nicolae Ceaușescu a stopat cu totul prematur operațiunile de reparare structurală, nu doar de fațadă, a daunelor provocate de cutremur, ceea ce face ca nici pînă azi efectele directe, fizice, materiale ale cutremurului din 4 martie 1977 să nu fi fost îndreptate. Bucureștiul este în continuare un oraș în stare de cutremur.
Mai mult chiar: nu numai că efectele marelui cutremur nu au fost îndreptate, dar nu s-au luat nici măsuri de prevenire, atît cît este omenește posibil, a efectelor unui alt posibil cutremur, într-o zonă clasificată ca seismologic sensibil precum curbura Carpaților în raza căreia se află Bucureștiul.
Bucureștiul este în continuare orașul cutremurului, un oraș cutremurat, maltratat, abuzat. Cutremurului geofizic li s-au adăugat, în serie și straturi, cutremure politice, sociale, civilizaționale. În loc de straturi arheologice de construcție care să se adauge unele altora și unele peste altele, Bucureștiul - și România în general - este martorul și victima unui fenomen invers, de, dacă se poate spune așa, arheologie a dezastrelor: straturi-straturi de distrugere, nepăsare și delapidare s-au adăugat și continuă să se adauge în carnea Bucureștiului și a României, care a realizat înfiorătoare performanța de a transforma construcția în demolare. Sau, altfel spus, de a demonstra, de a denunța că un anumit fel de a construi - de a "dezvolta" - înseamnă de fapt a distruge - a "subdezvolta".
De cel puțin 50 de ani, Bucureștiul este capitala europeană a cutremurelor în serie, de multe și nebănuite feluri.
În fiecare an, în ziua de 4 martie nu puteam să nu-mi aduc aminte de cutremur. Dar de mult nu mai voiam să vorbesc despre el. În fiecare an, de 4 martie, am ezitat să vorbesc despre cataclism, despre urmările lui nu doar imediate, cronologic și existențial, pentru București și pentru România, ci și despre urmările lui în alte planuri și pe durate mai lungi - pînă azi. Anul acesta m-am gîndit să o fac. Să vorbesc, adică, un pic despre cutremurul din 4 martie 1977. Sau poate doar despre cutremurarea de fond a României începută sau dezvăluită atunci.
Cutremurul din 4 martie 1977 a avut nu doar urmări fizice, materiale și psihologice, psihice chiar, imediate, ci și largi consecințe politice și sociale de durată lungă și pe multiple planuri, pînă azi. Altfel spus, undele cutremurului au reverberat pînă departe, dincolo de materialul mai întîi anorganic, apoi, imediat, organic, adică nu doar pînă - normal - în psihic, ci în politic. Cu ocazia cutremurului din 4 martie 1977, am asistat la transformarea unui cataclism natural în acțiune umană, la preluarea lui și la transformarea lui în politică.
Și asta deoarece cutremurul a fost instrumentalizat, adică preluat, continuat, amplificat - permanentizat. Pe de o parte, acest cataclism natural i-a inspirat lui Nicolae Ceaușescu ideea posibilității de a provoca un cataclism politic, care a dus la demolarea unei bune părți din centrul Bucureștiului și la reconfigurarea grotesc-triumfalistă a acestuia. Și, pe de altă parte, parcă nerăbdător să declanșeze propriul său cutremur, același Nicolae Ceaușescu (căci despre nimeni altcineva nu putea fi vorba pe atunci, Marele Conducător era singurul subiect politic permis, autorizat), pe de altă parte deci, nerăbdător, spuneam, să-și inițieze propriul cutremur final asupra Bucureștiului și asupra societății românești, Nicolae Ceaușescu a stopat cu totul prematur operațiunile de reparare structurală, nu doar de fațadă, a daunelor provocate de cutremur, ceea ce face ca nici pînă azi efectele directe, fizice, materiale ale cutremurului din 4 martie 1977 să nu fi fost îndreptate. Bucureștiul este în continuare un oraș în stare de cutremur.
Mai mult chiar: nu numai că efectele marelui cutremur nu au fost îndreptate, dar nu s-au luat nici măsuri de prevenire, atît cît este omenește posibil, a efectelor unui alt posibil cutremur, într-o zonă clasificată ca seismologic sensibil precum curbura Carpaților în raza căreia se află Bucureștiul.
Bucureștiul este în continuare orașul cutremurului, un oraș cutremurat, maltratat, abuzat. Cutremurului geofizic li s-au adăugat, în serie și straturi, cutremure politice, sociale, civilizaționale. În loc de straturi arheologice de construcție care să se adauge unele altora și unele peste altele, Bucureștiul - și România în general - este martorul și victima unui fenomen invers, de, dacă se poate spune așa, arheologie a dezastrelor: straturi-straturi de distrugere, nepăsare și delapidare s-au adăugat și continuă să se adauge în carnea Bucureștiului și a României, care a realizat înfiorătoare performanța de a transforma construcția în demolare. Sau, altfel spus, de a demonstra, de a denunța că un anumit fel de a construi - de a "dezvolta" - înseamnă de fapt a distruge - a "subdezvolta".
De cel puțin 50 de ani, Bucureștiul este capitala europeană a cutremurelor în serie, de multe și nebănuite feluri.