Solo la mop

Suntem probabil într-un parc, e primăvară și lumea s-ar înveseli. Fundul scenei e ocupat de decorul unei jumătăți de margaretă, în al cărei disc central s-a adăpostit o mică orchestră. Jumătatea de disc are și petale, dintr-o pânză vălurită care arată o floare deja spre ofilire. În aer se simte un ușor chef care își vrea împlinirea. În fața margaretei, scena propriu-zisă, pe care vor urca artiști: dansatori și dansatoare, cântăreți și cântărețe. Le deschide drum o femeie care, cu spatele la fotograf, dă un ultim mop peste scânduri; curățenia aduce un luciu care face bine chefului.

Așa de aproape de obiectiv, pe o scenă în al cărei plan secund se află o orchestră, femeia chiar invită gândul spre o interpretă. Deocamdată, un cântec la mop. Femeia stă cu spatele, arătând spectatorilor un fund pe care aplecarea îl face și mai vizibil, și mai mare. Poartă rochia ei elegantă, dacă am intrat în acest joc putem recunoaște în veșmânt o ținută de scenă.

Fotograful se distrează propunându-ne o definiție vizuală a derizoriului; sensuri împlinite și frumoase nu sunt multe în lume, fotograful ne bruschează naivitatea de a aștepta unul cu ironia (ce artist ești, îi spui unuia care gospodărește) în care a făcut loc și unui sadism vesel. Printre atâtea personaje mărunte și apatice care au un scop comun, mai putem spera în frumusețea spre care vrem să ne înalțe acel scop, concertul?

Derizoriu, ironie, bună dispoziție sadică... dintr-un mop! Ce buchet de emoții ne-ar fi putut arăta fotograful dacă ar fi vrut să mai aștepte câteva momente...

Fotografia arată bogăția comicului: este o până la urmă măruntă inadecvare (între două fragmente de realitate, între două entități dintr-un fragment de realitate, între ce stă în fața simțurilor și ce mintea ar chema în fața lor...) pe care ne face s-o observăm și care ne pune să tragem rapid o concluzie fără consecințe serioase: lumea nu e mereu așa cum ne așteptăm să fie. Iar noi ne bucurăm că suntem destul de bine plasați s-o tragem.