Dar nu despre Florian Pittiș vreau să vorbesc, ci despre fotografia aceasta. Pittiș e pe stradă, fumează sprijinindu-se cu un umăr de zidul unei clădiri. A întors ochii spre cel de lângă el, nu și fața - cel puțin, nu complet.
Distanța de la care îl vedem se numește, în proxemică, distanță personală. Între cei doi, dintre care nu e de văzut decât unul, cel cu țigara, ar trebui să fie vorbe care îi privesc numai pe ei. Iar privirea nu e luminoasă sau binevoitoare. Tocmai s-au spus lucruri serioase, la care trebuie meditat, acum și mai târziu. Poate fi o asemenea privire corespondentul vizual al, țineți-vă bine... al vocii conștiinței?
Pittiș nu e aici numai Pittiș, privirea lui ne vorbește și cu vocea noastră. I-a prins lungimea de undă și i s-a suprapus ca să ne atragă atenția, ca să ne pună pe gânduri.
Părul lăsat liber în vânt a devenit un factor identitar pentru actor. A fost mereu nimbul lui de tinerețe rebelă.
Poate că nu știm toate astea. Să ne facem că nu știm. Vedem însă că bărbatul, îngrijit îmbrăcat, nu mai e la prima tinerețe (Pittiș a trăit cu încăpățânare o lungă serie de tinereți), tinerețea care, de la mișcarea hippy încoace, înseamnă păr lung, haine șleampete, nepăsare salvată adesea de sloganul make love.
Păr lung, aici, înseamnă neîmpăcare, alertă: sunt îngrijit îmbrăcat, dar îngrijirea nu mă face să-mi pierd nici o clipă vigilența împotriva a ceea ce e convențional, rigid, uscat.
Mă uit la țigară. O compar cu un tempo, la șah. Îmi dă timp să mă mai gândesc, să mai reflectez la ceva important.
Nu cred nicidecum că, de câte ori fuma - fuma enorm, zice-se -, Pittiș reflecta la ceva important, dar una e să fumezi în viață și alta e să fumezi în fotografie; contextul schimbă semnificația gestului. Or, aici, contextul e al distanței scurte între cei doi interlocutori, al privirii incomode, al bărbatului având vârsta câtorva tinereți și părul uneia din cele timpurii.
Fotografia unei prezențe.
