Se vorbește mult și de mult despre dispariția muncii. Comuniștii și socialiștii utopici au promis-o ca antidot la exploatare, mai exact la vînzarea forței de muncă de către muncitorul salarizat, adică industrializat.
Dispariția muncii era deci promovată, istoric, de către adversarii (repartizării) capitalului. Totuși, în cadrul stîngii radicale concrete, istorice (formulă eufemistică pentru a evita a se spune "comuniștii"), munca nu era negată, nu se promitea și nu se urmărea dispariția ei, ci eliberarea ei, dez-alienarea muncii, redarea roadelor muncii celor care o efectuează și o înfăptuiesc, dar care sînt privați de ea, fiind deci reduși la rolul de simple unelte și instrumente, adică, mai precis, integrați și aliniați mașinilor, dispozitivului mașinic industrial al capitalismului și, revanșard mimetic ulterior, al comunismului. Proletariatul, muncitorii, nu trebuia(u) să fie (și să se simtă) oameni, să ajungă să fie sau să rămînă oameni, erau cel mult sub-oameni sau infra-oameni dat fiind că mai apropiați nu de natură (asemenea "primitivilor" și "sălbaticilor" pe care în același timp, deși deja dinainte, ca, tocmai, una dintre condițiile lui de posibilitate, capitalul îi coloniza și îi extorca), oameni, adică - sperau ei - liberi de mașini, deasupra dispozitivului mașinic, oameni, deci, nu trebuiau să fie decît patronii, deținătorii mijloacelor și ai scopurilor, adică prizonierii capitalului.
Azi, un hiper-capitalist precum Elon Musk (spun "un" pentru că sînt mai mulți, tot mai mulți, foarte mulți, dar niciodată cei mai mulți) promite, în locul socialiștilor și al comuniștilor utopici, dispariția muncii și o laudă, afirmînd nu doar că este un țel, singurul țel de urmărit, ci și că acest țel se va împlini iremediabil, implacabil, fatal și încă foarte curînd, umanitatea urmând să fie în sfîrșit fericită scăpînd de muncă, nimeni nemaifiind obligat să muncească. El nu spune, firește, nimic despre cum se vor împărți, distribui roadele profitului fără muncă, asemănător deci, structural, furtului: "bani nemunciți" = furt sau noroc. Asta în condițiile în care producția nu va dispărea, Elon Musk nefiind, Doamne ferește, un partizan al sobrietății sau al decreșterii, dimpotrivă. Dar victoria asupra muncii este deja sărbătorită ca o mare realizare istorică, dacă nu chiar trans-istorică, milenară.
Ce ascunde însă această proclamare deziderativă, mai exact spus performativă, a victoriei automatizării, a mașinii, asupra muncii, este dorința și voința de disociere sau de decuplare a capitalului de muncă, tendință și chiar infra-ideologie deja destul de veche și de persistentă.
Automatizarea capitalului fără muncă. Adică două iluzii: munca nu poate să dispară și capitalul nu se poate lipsi de ea, ci o poate doar ascunde și exploata cu atît mai amarnic. Dar ea nu va înceta să rămînă periculoasă, ci va continua să bîntuie în mediul deja "fantologic" ("hantologic", spune Derrida), spectral, dematerializant, al capitalului.
De ce toată această operațiune de evacuare a muncii?
Din, cum spuneam, teama față de muncă. Pentru că munca 1) reunește și 2) produce. Adică produce (direct-indirect: autoreflexiv) o forță socială (numită cîndva proletariat) și capacitatea de autonomie a acesteia ("meseria, brățară de aur", "bucuria muncii", "satisfacția muncii"). Munca este infinit și nebănuit productivă. De aceea exploatarea ei nu este suficientă, munca trebuie să fie și atent conjurată, dezarmată, disociată.
Asta e, pe scurt, totul. De-asta se tem capitaliștii tocmai de munca care le produce profitul pe care îl extorchează. Pare un paradox, dar nu e: munca e profitabilă, dar periculoasă. Adică produce un profit diferențiat, deopotrivă economic și politic, atît, în mod evident, pentru proprietarii asupra mijloacelor de producție, printre care forța de muncă însăși, care este vîndută, dar și, în mod subiacent și subteran, și pentru cei deposedați de produsele propriei munci, dar care sînt produși, ca forță politico-economică, de propria muncă. Acest profit disociat reprezintă un pericol și o ofensă: profitul de toate felurile trebuie să le revină doar unora. Munca amenință permanent cu deturnarea integrală a profitului. Și tocmai de aceea trebuie făcută să dispară, adică ascunsă, mascată.
Or, cea mai bună intuire și formulare a forței auto-producătoare a muncii poate fi regăsită la un poet, marele poet american non-whitmanian al omului simplu, Robert Frost. Iată:
În traducere:
Americana lui Frost este clar superioară prin concizia ei latină fără rest, statement tranșant și răsunător: oricum și oriunde am munci, muncim împreună; munca adună și reunește și astfel constituie o forță. Munca e auto-reflexivă și se poate "închide în sine", poate fi, deci, recuperată și, astfel, autonomă.
De-asta trebuie să dispară și să fie preluată în exclusivitate de către mașini. Nu putem lăsa profitul pe mîna muncii. Pentru că munca umană în sine și ca atare înseamnă profit, și nu doar unul alienabil, ci și unul inalienabil. Care constituie, azi, marele nou spectru, marele contra-strigoi care bîntuie fantoma capitalului.
Munca trebuie conjurată cu orice preț. Dar cu oricîtă automatizare va fi colonizată, nu va putea să dispară. Din fericire! Munca înseamnă speranță asumată, vis muncit. Cheia rămîne deci în continuare repartizarea capitalului, cu sau fără muncă. Dar munca în sine se va deplasa și se va "traduce", va putea fi, poate, disimulată și declarată "învinsă" și "depășită", dar nu va dispărea, se va încerca doar suprimarea ei și va fi, deci, discreditată și, în toate sensurile, descalificată.
Un spectru bîntuie capitalul: spectrul muncii. Care nu încetează, negentropic, să re-materializeze viața. Adică să deconstruiască iluzia intelectualist-idealist-spiritualist-matematizantă a suprimării ei prin automatizare și robotizare (mai întîi, "cultural", a oamenilor înșiși, insuficient însă, deci, acum, autonom-automatizat, fără om și împotriva omului, ca răzbunare împotriva lui. Omul însuși, și viul în general, au devenit spectru, spectrale: resurse ambivalente, care se pot auto(re)produce scăpînd cel puțin în parte exploatatorilor săi și care, deci, bîntuie și "parazitează" tot "sistemul" etc.)
Dispariția muncii era deci promovată, istoric, de către adversarii (repartizării) capitalului. Totuși, în cadrul stîngii radicale concrete, istorice (formulă eufemistică pentru a evita a se spune "comuniștii"), munca nu era negată, nu se promitea și nu se urmărea dispariția ei, ci eliberarea ei, dez-alienarea muncii, redarea roadelor muncii celor care o efectuează și o înfăptuiesc, dar care sînt privați de ea, fiind deci reduși la rolul de simple unelte și instrumente, adică, mai precis, integrați și aliniați mașinilor, dispozitivului mașinic industrial al capitalismului și, revanșard mimetic ulterior, al comunismului. Proletariatul, muncitorii, nu trebuia(u) să fie (și să se simtă) oameni, să ajungă să fie sau să rămînă oameni, erau cel mult sub-oameni sau infra-oameni dat fiind că mai apropiați nu de natură (asemenea "primitivilor" și "sălbaticilor" pe care în același timp, deși deja dinainte, ca, tocmai, una dintre condițiile lui de posibilitate, capitalul îi coloniza și îi extorca), oameni, adică - sperau ei - liberi de mașini, deasupra dispozitivului mașinic, oameni, deci, nu trebuiau să fie decît patronii, deținătorii mijloacelor și ai scopurilor, adică prizonierii capitalului.
Azi, un hiper-capitalist precum Elon Musk (spun "un" pentru că sînt mai mulți, tot mai mulți, foarte mulți, dar niciodată cei mai mulți) promite, în locul socialiștilor și al comuniștilor utopici, dispariția muncii și o laudă, afirmînd nu doar că este un țel, singurul țel de urmărit, ci și că acest țel se va împlini iremediabil, implacabil, fatal și încă foarte curînd, umanitatea urmând să fie în sfîrșit fericită scăpînd de muncă, nimeni nemaifiind obligat să muncească. El nu spune, firește, nimic despre cum se vor împărți, distribui roadele profitului fără muncă, asemănător deci, structural, furtului: "bani nemunciți" = furt sau noroc. Asta în condițiile în care producția nu va dispărea, Elon Musk nefiind, Doamne ferește, un partizan al sobrietății sau al decreșterii, dimpotrivă. Dar victoria asupra muncii este deja sărbătorită ca o mare realizare istorică, dacă nu chiar trans-istorică, milenară.
Ce ascunde însă această proclamare deziderativă, mai exact spus performativă, a victoriei automatizării, a mașinii, asupra muncii, este dorința și voința de disociere sau de decuplare a capitalului de muncă, tendință și chiar infra-ideologie deja destul de veche și de persistentă.
Automatizarea capitalului fără muncă. Adică două iluzii: munca nu poate să dispară și capitalul nu se poate lipsi de ea, ci o poate doar ascunde și exploata cu atît mai amarnic. Dar ea nu va înceta să rămînă periculoasă, ci va continua să bîntuie în mediul deja "fantologic" ("hantologic", spune Derrida), spectral, dematerializant, al capitalului.
De ce toată această operațiune de evacuare a muncii?
Din, cum spuneam, teama față de muncă. Pentru că munca 1) reunește și 2) produce. Adică produce (direct-indirect: autoreflexiv) o forță socială (numită cîndva proletariat) și capacitatea de autonomie a acesteia ("meseria, brățară de aur", "bucuria muncii", "satisfacția muncii"). Munca este infinit și nebănuit productivă. De aceea exploatarea ei nu este suficientă, munca trebuie să fie și atent conjurată, dezarmată, disociată.
Asta e, pe scurt, totul. De-asta se tem capitaliștii tocmai de munca care le produce profitul pe care îl extorchează. Pare un paradox, dar nu e: munca e profitabilă, dar periculoasă. Adică produce un profit diferențiat, deopotrivă economic și politic, atît, în mod evident, pentru proprietarii asupra mijloacelor de producție, printre care forța de muncă însăși, care este vîndută, dar și, în mod subiacent și subteran, și pentru cei deposedați de produsele propriei munci, dar care sînt produși, ca forță politico-economică, de propria muncă. Acest profit disociat reprezintă un pericol și o ofensă: profitul de toate felurile trebuie să le revină doar unora. Munca amenință permanent cu deturnarea integrală a profitului. Și tocmai de aceea trebuie făcută să dispară, adică ascunsă, mascată.
Or, cea mai bună intuire și formulare a forței auto-producătoare a muncii poate fi regăsită la un poet, marele poet american non-whitmanian al omului simplu, Robert Frost. Iată:
"Men work together, I told him from the heart,
Whether they work together or apart."
("The Tuft of Flowers")
În traducere:
"«Muncim toți la un loc», spusei convins,
«De sîntem laolaltă sau stingheri»."
("Tufa de flori", în Robert Frost, Versuri, tălmăcire și cuvînt înainte de Victor Felea, Editura Tineretului, București, 1969).
Americana lui Frost este clar superioară prin concizia ei latină fără rest, statement tranșant și răsunător: oricum și oriunde am munci, muncim împreună; munca adună și reunește și astfel constituie o forță. Munca e auto-reflexivă și se poate "închide în sine", poate fi, deci, recuperată și, astfel, autonomă.
De-asta trebuie să dispară și să fie preluată în exclusivitate de către mașini. Nu putem lăsa profitul pe mîna muncii. Pentru că munca umană în sine și ca atare înseamnă profit, și nu doar unul alienabil, ci și unul inalienabil. Care constituie, azi, marele nou spectru, marele contra-strigoi care bîntuie fantoma capitalului.
Munca trebuie conjurată cu orice preț. Dar cu oricîtă automatizare va fi colonizată, nu va putea să dispară. Din fericire! Munca înseamnă speranță asumată, vis muncit. Cheia rămîne deci în continuare repartizarea capitalului, cu sau fără muncă. Dar munca în sine se va deplasa și se va "traduce", va putea fi, poate, disimulată și declarată "învinsă" și "depășită", dar nu va dispărea, se va încerca doar suprimarea ei și va fi, deci, discreditată și, în toate sensurile, descalificată.
Un spectru bîntuie capitalul: spectrul muncii. Care nu încetează, negentropic, să re-materializeze viața. Adică să deconstruiască iluzia intelectualist-idealist-spiritualist-matematizantă a suprimării ei prin automatizare și robotizare (mai întîi, "cultural", a oamenilor înșiși, insuficient însă, deci, acum, autonom-automatizat, fără om și împotriva omului, ca răzbunare împotriva lui. Omul însuși, și viul în general, au devenit spectru, spectrale: resurse ambivalente, care se pot auto(re)produce scăpînd cel puțin în parte exploatatorilor săi și care, deci, bîntuie și "parazitează" tot "sistemul" etc.)