Cîntece de război

Din aerul supravegherii panoptice (dar tocmai de aceea împotriva aerului, umplîndu-l, ocupîndu-l, dîndu-l afară, luîndu-i locul - credem noi) sau din cer (la fel - cred ei, credem noi) radem pămîntul (superficialul) în căutarea subpămîntului (profundul și abisalul).
 
Dezvoltatorii imobiliari nu pot decît să adore distrugerea care trebuie să facă tabula rasa noului permanent, care poate să răsară, dar cel mai bine e să fie construit, greu și pînă departe, cartiere și orașe întregi ca niște parkinguri și hangare de bombardiere între două raiduri, campanii. Căci cei care construiesc sînt aceiași cu cei care distrug, și poate construiesc doar pentru ca mai întîi să poată distruge, iar construcțiile lor îi încîntă tocmai ca amintiri ale distrugerii, ca distrugeri materializate, monumente închinate absenței și distrugerii crimă perfectă perfect și mîndru acoperită, și tocmai în baza absenței produse, și asta permanent, deci construcțiile lor nu pot să fie decît bombardiere parcate, iar orașele, baze militare în pustiu. Pînă la orizont, acoperind orizontul, mascînd orizontul cu iluzia unui infinit al construcției în baza distrugerii și pentru distrugere.
 
Dar
Lucrurile nu se descompun așa cum au fost făcute.
Distrugerea nu este simetricul facerii.
Face altceva.
Ca să se nască mereu altceva.
Și așa se și naște.