La început, credeam că obișnuirea cu ea m-ar scăpa de valurile de perplexitate și de indignare care se repezeau peste mine. Nu, nicidecum.
Apoi, am încercat să îmi număr gândurile, să le ordonez într-o argumentare menită să aducă liniștire prin simplul fapt că desface în bucăți faptul și chiar îi propune explicații.
Cui, prin tradiție, i se sărută mâna? Mamei și soției (afecțiune), preotului (respect) sau cuiva ale cărui acțiuni au salvat o colectivitate, un individ anume (recunoștință).
În fotografie: mulți mineri în haine de lucru (fără să pară murdare, însă) și un bărbat în vârstă, în haine de stradă. Ce a făcut minerul căruia el îi sărută mâna și nu au făcut ceilalți? Sau să fie o acțiune în efigie, bărbatul ar săruta toate mâinile de miner? Pentru ce?
Minerii privesc în altă parte, par să aibă un țel în care salvarea, posibila salvare, a civilului nu își găsește loc. Iar ortacul de dinaintea lor îi lasă civilului mâna ignorând complet gestul și încărcătura lui. Dacă l-a salvat pe civil, de ce atât dispreț acum?
Civilul deja i-a pus minerului brațul pe spate; cum ar putea fi continuat acest gest? Cu o îmbrățișare, ce altceva ar fi pe măsura sărutului? Tovărășie, civilul și minerul tocmai s-au întovărășit. Îi leagă ceva?
Sunt mulți mineri în urma celor doi; cel din prim plan pare să le strige ceva. Nu e limpede încotro se îndreaptă; în haine curate și liniștiți, poate merg spre un ritual comun. Civilul venerează această înaintare, căreia numărul îi dă forță. Privirea lui nu este însă a recunoștinței, a venerației; e o privire a urii. Ura să-l fi împins să sărute mâna minerului? Oricum, ne spune că nu vedem un ritual al blândeții și înțelegerii.
Nu a mers nici așa, nu a mers nicicum. Oricum aș întoarce lucrurile, nu mă pot elibera de veninul din această fotografie, de violența din ea, de sarcasmul umilirii, de încrâncenarea auto-umilirii la gândul unei răzbunări...
Doi bărbați varsă două ticăloșii.
