Fotograful a văzut aici câteva opoziții pe care ni le arată cu diferite grade de pregnanță. Împletirea lor face consistența imaginii. Norii negri anunță ploaie; a mai plouat de curând, dovadă balta. Lacul nu-i deloc departe. Și totuși, pământul e uscat: un sol argilos, nisipos, în care căruțele au lăsat atâtea urme.
Fântâna e singurul element vertical al imaginii (pâlcul de copaci din dreapta se pierde în banda îngustă a unor dealuri). Imaginile în benzi (ce îți vine imediat în minte? plajă, mare și cer) amenință să nu le mai poată fi oprită întinderea. Ca să fie sigur că benzile au totuși un capăt, chiar dacă el rămâne în afara imaginii, privitorul are nevoie de un sprijin: aici, fântâna.
Fântâna e viață. Se îndreaptă spre ea o căruță. Sunt singurele forme din imagine care se încheie în ea, toate celelalte se prelungesc dincolo de margini. Dar mai e o formă pe care imaginea o cuprinde în întregime și care e destul de puternică să-și creeze un plan, un prim plan pregătitor al celorlalte: o cruce de piatră.
E multă amărăciune, resemnare în această imagine a unei lumi parcă părăsite, parcă fără vlagă. Altă cadrare ar fi produs aceeași percepție, același răspuns afectiv? Să ne imaginăm una pentru care fotograful stă mult mai la dreapta și mai aproape de fântână: poate scăpa de lac, poate păstra o parte mult mai luminoasă din cer... Are în plan apropiat fântâna și în plan îndepărtat căruța care se apropie. Dintr-o dată, relațiile spațiale se țes între mai puține forme, iar felul în care aceste forme sunt arătate schimbă starea de spirit a privitorului.
Așa însă, crește din toate singurătatea și tristețea.
