Cu drag, mama - Iliana Xander, Bookzone, 2025
Traducere din limba engleză de Diana Botescu
Am citit acesta carte și m-a ținut cu sufletul la gură. După o perioadă în care mi-a fost puțin mai greu să mă adun sa citesc dintr-o carte fizică din cauza activităților și a oboselii, această carte a reușit să mă facă să o țin în mână și să o citesc în două zile pe toată.
A fost o carte aproape perfectă. Cu un fir al poveștii bun, întorsăturile extrem de surprinzătoare au făcut această carte să fie perfectă.
Am remarcat această carte în timp ce mă uitam prin librării, mi-a sărit în ochi coperta cu o scrisoare pătată de sânge, iar prezentarea de pe spatele cărții a reușit să transmită tensiunea extrem de bine.
Cartea prezintă o fată care după moartea puțin suspectă a mamei sale, o scriitoare de succes, începe să primească scrisori la care pe plic scrie: "de la fanul tău nr 1. XOXO". Iar ele sunt semnate cu drag, mama"
Scrisoarea #4
Uneori, mă întrebam cum ar fi să-mi ucid iubitul.
Nu rapid, nu, ci așa cum fac în cărțile mele, începând cu mai multe luni de hărțuire deliberată, privindu-l cum înnebunește încet.
Într-o noapte, l-am privit pe Ben dormind întins pe patul meu. Ore întregi, am stat lângă el și i-am privit buzele mișcându-se ușor la fiecare inspirație și expirație. I-am văzut genele mișcându-se în timp ce visa. Am urmărit modul în care degetele mâinii sale, care se odihneau liniștite pe pieptul său gol, se mișcau ocazional în spasme mici și modul în care i se mișca pieptul ritmat când respira profund. Pulsul îi era vizibil în vena de pe gât, vena aceea de sub pielea subțire - un lucru atât de fragil, atât de ușor de suprimat cu o presiune suplimentară sau o tăietură rapidă și precisă.
M-am întrebat dacă l-aș putea otrăvi încet, sedativ în băutură; dacă aș putea să-i pun un mine, dependent de mine, în loc să meargă la ea. Mă întrebam dacă aș putea să-i otrăvesc pe amândoi. Mi-am imaginat mașinile de poliție la ea acasă, oriunde o fi locuind, în orice loc mizerabil în care se ascund împreună, crezând că eu nu știu.
Mi-am imaginat o noapte liniștită, luminile roșii-albastre ale mașinilor de poliție străbătând întunericul, reflectându-se în geamurile casei, în timp ce ofițerii stau în casă, lângă patul în care trupurile lor zac întinse, nemișcate, reci de mult timp.
Prima dată când mi-am dat seama că Ben mă înșală, am observat o urmă de ruj roșu pe cămașa lui, chiar pe tivul de jos. Nu l-am sărutat niciodată pe Ben când eram dată cu ruj. Oricum, nu acolo jos. Iar nuanța aceea nu era a rujului meu. Nu era rujul Chanel care costase 20 de dolari. Era alt ruj. Al altcuiva. Unul ieftin. Al celeilalte fete.
Nu l-am abordat de data aceea. Dormea în patul meu, iar expresia lui era atât de inocentă, încât am crezut că e totul în imaginația mea.
Am scris. Și am scris. Și am scris. Speram că, odată cu publicarea primei mele cărți, voi avea întreaga lume în fața mea. Voi avea fonduri. Mă voi muta pe Coasta de Est și mă voi asigura că viața ta nu seamănă deloc cu a mea, fată frumoasă. Nu ar trebui să treci niciodată prin ce am trecut eu.
A doua oară când Ben m-a lăsat baltă, m-am dus la barul unde se întâlnea de obicei cu prietenii lui. Am stat în fața tavernei și m-am întrebat dacă nu cumva am devenit una dintre acele iubite penibile care își urmăresc iubiții.
Dar uite ce e ciudat: în lunile de când eram împreună, nu spuseserăm niciodată cuvintele "iubită" sau "iubit". Ieșeam rar cu Ben în public. Prietenii lui mă cunoșteau, mă salutau dând din cap când mă întâlneau la cursuri, dar niciodată nu se oboseau să stea de vorbă cu mine. Eu eram fata aceea, chestia aceea a lui, cea cu care era.
Asta nu mă deranja deloc. Dar o altă fată? Da, asta mă deranja. Așa că în noaptea aceea întunecată și caldă de septembrie, stăteam vizavi de tavernă. Jaluzelele erau ridicate. În local, răsunau muzica și râsetele, iar în mulțimea aceea era și Ben al meu, care râdea, fuma și bea bere.
Și mai era un mic detaliu care mi-a dat fiori: o fată era agățată de brațul lui. Nu orice fată, ci Tonya.
Acel mic detaliu a stricat totul. Șarpele acela se strecurase în anturajul lui.
Ar fi trebuit să plec, iar apoi să vorbesc cu el, să-i povestesc despre trecutul meu și despre trecutul ei. Poate că ar fi înțeles. Poate că asta ar fi schimbat ceea ce s-a întâmplat după aceea. Poate că m-ar fi părăsit și am fi evitat multe lucruri urâte.
Dar în seara aceea, am stat în umbra duzilor și am privit până târziu. Am privit-o pe ea. Am urmărit-o cum râde atât de relaxată și glumește cu ceilalți. Am văzut cum o priveau ei, într-un mod în care pe mine nu mă priviseră niciodată, cum o acceptau, cum îi aduceau bere.
Și l-am privit pe Ben. Am văzut cum privirea lui se oprea asupra ei mai mult decât ar fi făcut-o cea a unui prieten. Felul în care toți râdeau de ce spunea el și felul în care el o cuprindea cu brațul pe după umeri, cu dezinvoltură. Felul în care ea se sprijinea de el, la fel de dezinvoltă, cu naturalețe, de parcă ar mai fi făcut-o de multe ori până atunci.
Ar fi trebuit să scriu în noaptea aceea, în schimb, am stat ore în șir și am privit din întuneric. Apoi, Tonya a părut că vrea să plece, iar Ben că încearcă să o urmeze, dar ea l-a oprit. Au stat de vorbă după un colț. Ea s-a uitat la ceas și a râs, iar Ben a lăsat capul în jos, în felul caraghios în care o face întotdeauna. Ea a râs din nou, apoi și-a înfășurat brațele pe după gâtului lui și l-a sărutat.
Ben al meu nu ar fi sărutat altă fată. Ben al meu nu m-ar fi mințit că în seara aceea se duce să studieze.
Adevărul era că și mi-a luat ceva timp să-l accept că Ben nu mai era al meu sau că nu fusese niciodată al meu.
M-a durut să înțeleg asta. Dar nu pe Ben îl urmăream, ci pe ea, pe fata care venea din același loc ca mine și care acum îmi lua ceva ce iubeam.
Când s-au despărțit, nu m-am dus acasă. În schimb, am urmărit-o. Cinci minute mai târziu, când a luat-o pe o alee întunecată, am făcut și eu la fel, dar am pierdut-o din vedere. Furioasă, am rămas sub stâlpul de iluminat stradal, clocotind de ură.
- Mă bucur să te văd aici, a spus Tonya din spatele meu, făcându-mă să mă întorc brusc.
Mi-a aruncat un zâmbet șiret în timp ce stătea în mijlocul aleii, cu brațele încrucișate la piept.
- Spionăm sau ce facem aici?
- Ce dorești? m-am răstit la ea.
Ea a chicotit, amuzată.
- Eu? Tu ești cea care mă urmărește.
- Ce vrei de la mine și Ben?
- Dar măcar chestia asta dintre voi e pe bune? Tu și Ben? Nu știam. Ar trebui să-i întrebăm prietenii.
Știa cum să mă calce pe nervi. Agresorii cresc perfecționându-și această abilitate.
- Eu și Ben suntem îndrăgostiți, iar tu știi asta, am izbucnit.
- Ihi!
Detestam calmul ei.
- Ben știe că este îndrăgostit de tine? a spus ea și apoi a chicotit batjocoritor, ridicând o sprânceană. Știe despre trecutul tău?
Știam că o să ajungem la asta.
- Crezi că o să te mai placă când o să afle că ești o criminală? m-a tachinat ea.
- Nu te va crede.
- Am dovezi.
Inima mi s-a oprit, iar apoi a început să bată violent. Nu se poate. Nu fusese vina mea. Fusese un accident.
Dar asta e chestia cu fetele de genul Tonyei - știu cum să distrugă viața cuiva doar pocnind din degete. Învață de mici să facă asta. Fac asta cu consecvență, de parcă ar fi o slujbă, iar cu trecerea anilor, o perfecționează.
Răul adevărat nu se învață, am scris în romanul meu. Răul adevărat este înnăscut.
Tonya poate că nu era diabolică, dar era inteligentă și răzbunătoare.
- Lasă-mă în pace! De ce faci asta? am spus.
- Brandon a fost primul băiat din viața mea. Dar probabil că știai asta. Toată lumea de la Keller știa.
Doamne, nu am mai auzit numele astea de mult timp. Speram că nu le voi mai auzi niciodată. Dar acum, eram în prezența unei fete care îmi cunoștea trecutul, pentru că și ea provenea din același loc, iar trecutul ei era împletit cu al meu.
- El a fost prima mea iubire, a spus ea, pășind încet spre mine. Primul meu prieten. Primul meu totul. Și tu l-ai ucis.
Apoi a zâmbit, ca și cum ar fi fost amuzată de efectul pe care îl aveau cuvintele ei asupra mea.
- Știi prea bine ce mi-au făcut, am spus cu glas scăzut, simțind furia cum mă răscolește. Toți. Chiar în hambarul acela.
A mijit ochii și s-a apropiat până la câțiva centimetri de mine.
- Poate că, dacă nu ai fi fost o cățea atât de snoabă, nici măcar nu ți-ar fi acordat atenție. Întotdeauna ai fost o mică încrezută, nu-i așa?
- Iar tu ai fost întotdeauna ceva ce băieții au vrut să folosească și apoi să lepede.
- Oh, da? Și tu nu ai fost? Cum te-ai descurcat în hambarul ăla?
Nu mi-am dat seama că mă mișc până când capul Tonyei nu s-a întors brusc într-o parte, iar mâna a început să mă furnice de la contactul puternic cu obrazul ei. Nu am putut să-mi stăpânesc furia și nici să jubilez la șocul din ochii ei.
- Lasă-ne în pace! am șuierat și m-am îndepărtat.
S-ar fi putut termina chiar acolo... dacă m-aș fi dus acasă, dacă nu aș fi decis să mă așez pe o bancă pe strada principală și să mă gândesc la ce s-a întâmplat.
După nici zece minute, l-am recunoscut pe Ben peste drum. Mergea grăbit, cu capul plecat. Dar nu mergea spre casă sau spre garsoniera mea. Mergea în direcția din care tocmai venisem eu.
L-am urmărit. Normal că l-am urmărit. Am mers după el nouă străzi, până la un apartament vechi dintr-un imobil din cărămidă, cu ferestre slab luminate.
A sunat la ușă.
Înecându-mă în trădarea oribila, am privit din nou de peste drum cum se deschide ușa și ea și ea stă chiar acolo, în fața lui. El i-a spus ceva. Ea a râs drept răspuns. Apoi, el a luat-o în brațe. Ea și-a înfășurat picioarele în jurul taliei lui, iar el a dus-o înăuntru, a sărutat-o și a trântit ușa în timp ce eu stăteam singură în întuneric, dorind să dau foc casei.
Nu m-am dus acasă imediat, deși ar fi trebuit. Aș fi vrut să mă răzbun pe ea. Aș fi vrut s-o torturez și s-o fac să ceară îndurare și probabil aș fi ucis-o în cele din urmă. Cel puțin, pe hârtie.
Dar nu am făcut-o.
[...]
Cel mai bun lucru în legătură cu suferința este că, de multe ori, te ajută să vezi adevărul în toate culorile lui urâte. Doare, dar îți dă o lecție.
Cel mai rău lucru la o inimă frântă este că, uneori, te determină să faci lucruri de nedescris.
Aveam să descopăr asta în curând.
