Percy Jackson și Olimpienii. Blestemul Titanului - Rick Riordan, Editura Arthur, 2020
Traducere din limba engleză de Alex Moldovan
- Luke... în vocea ei se simțea suferința. Ce s-a întâmplat cu tine?
- Nu-ți amintești de câte ori am vorbit? De câte ori am blestemat zeii? Părinții noștri n-au făcut nimic pentru noi. N-au niciun drept să conducă lumea!
Thalia a clătinat din cap.
- Elibereaz-o pe Annabeth. Dă-i drumul.
- Dacă mi te alături, a promis Luke. Ar putea fi ca pe vremuri. Toți trei, împreună. Luptând pentru o lume mai bună. Te rog, Thalia, căci dacă nu ești de acord... Vocea îi tremura.
Partea cu Luke m-a făcut să mă opresc puțin din citit. Nu părea un răufăcător clasic. Părea doar un băiat foarte obosit și foarte rănit. Când îi tremură vocea, simți că încă mai există ceva bun în el. Cred că asta e cea mai dureroasă parte. Nu lupți cu un monstru. Lupți cu cineva care a fost cândva prietenul tău. Mi-am imaginat cât de greu trebuie să fi fost pentru Thalia să-l privească și să spună că nu îl mai recunoaște. Uneori oamenii se schimbă atât de mult încât devin străini. Și cred că asta doare mai mult decât dacă ar fi fost rău de la început.
- E ultima mea șansă. Atlas va proceda altfel, dacă nu ești de acord. Te rog.
Nu știam la ce se referă, dar teama din vocea lui părea destul de reală. Eram convins că Luke era în pericol. Viața lui depindea de alăturarea Thaliei la cauză. Mă temeam că și Thalia ar fi putut crede același lucru.
- Nu face asta, Thalia, a avertizat-o Zoe. Trebuie să luptăm cu ei.
Luke a mai făcut un semn cu mâna și a apărut un foc. Un vas de bronz pentru foc, la fel ca cel din tabără. Un foc pentru sacrificii.
- Thalia, am spus. Nu.
În spatele lui Luke, sarcofagul de aur a început să strălucească. În acest timp, vedeam imagini în ceață peste tot înjur - pereți de marmură neagră care se ridicau, ruine care se reîntregeau, un palat înfricoșător și frumos care se clădea în jurul nostru din temeri și din umbră.
- Vom ridica Muntele Othrys chiar aici, a promis Luke, atât de gâtuit, că parcă nici nu era vocea lui. Va fi din nou mai puternic și mai măreț decât Olimpul. Privește, Thalia. Nu suntem slabi.
A arătat spre ocean și mi-a stat inima în loc. O armată imensă mărșăluia pe munte în sus, de pe plaja unde era ancorată Prințesa Andromeda. Dragoni și lestrigoni, monștri și semizei, câini infernali, harpii și alții despre care nici nu știam ce sunt. Probabil că nava era goală acum, căci erau cu sutele, mult mai mulți decât văzusem la bord vara trecută. Și mărșăluiau spre noi. În câteva minute, urmau să ajungă aici.
- Asta-i doar o mostră din ceea ce se va întâmpla, când o să luăm cu asalt Tabăra Semizeilor, a spus Luke. Și după aceea, Olimpul. Mai avem nevoie doar de ajutorul tău.
Pentru un moment, îngrozitor moment, Thalia a ezitat. L-a privit pe Luke cu durere în ochi, de parcă nu și-ar fi dorit altceva pe lumea asta decât să-l creadă.
Apoi și-a ridicat sulița.
- Tu nu ești Luke. Nu te mai recunosc.
- Ba da, mă recunoști, Thalia, a rugat-o. Te rog. Nu mă face... Nu îl face să te distrugă.
Momentul în care Thalia spune "Tu nu ești Luke", am simțit că nu este doar o replică dintr-o luptă. Este o despărțire. Nu doar de un prieten, ci de persoana care a fost cândva.
Cred că Thalia nu spune asta doar ca să îl provoace. O spune pentru că încearcă să se convingă pe ea însăși. Pentru că în fața ei stă cineva care arată ca Luke, vorbește ca Luke, dar nu mai este același băiat. Răspunsul lui Luke m-a lovit și mai tare. "Ba da, mă recunoști." În acele cuvinte se simte disperarea. Parcă încă vrea ca cineva să îl vadă pe el, nu pe monstrul în care a ajuns. Parcă încă vrea să fie salvat. Nu este doar bine contra rău. Este despre oameni care s-au pierdut pe drum.
Și cred că asta doare cel mai mult. Uneori nu îți pierzi prietenii pentru că mor. Îi pierzi pentru că se schimbă atât de mult încât nu îi mai recunoști. Iar momentul în care îți dai seama de asta este aproape la fel de dureros ca o despărțire.
Nu mai era timp. Dacă armata ajungea în vârful dealului, ne-ar fi copleșit. Privirea mi s-a încrucișat din nou cu a lui Annabeth. A dat din cap. M-am uitat la Thalia și Zoe și am decis că să mori luptând alături de asemenea prieteni nu-i cel mai rău lucru din lume.
În jurul lor este război. Titani, monștri, fulgere, teamă. Și totuși, în acel moment, Percy nu se gândește la moarte ca la ceva îngrozitor. Se uită la Thalia și Zoe și înțelege că nu este singur.
Uneori cred că asta este tot ce contează. Nu victoria. Nu gloria. Ci oamenii care stau lângă tine când totul pare pierdut.
Ideea că poți muri nu mai pare la fel de înfricoșătoare atunci când știi că ai luptat pentru ceva real. Pentru prietenie. Pentru loialitate. Pentru oamenii care au ales să rămână lângă tine până la capăt.
Și poate că asta este cea mai frumoasă formă de curaj. Nu aceea de a nu te teme de moarte. Ci aceea de a rămâne lângă cei pe care îi iubești, chiar și atunci când lumea întreagă pare că se prăbușește.
- Acum, am spus. Am atacat deodată.
Thalia s-a repezit direct la Luke. Puterea scutului ei era atât de mare, că femeile-dragon care-l păzeau s-au împrăștiat panicate, au scăpat sicriul de aur și l-au lăsat singur. Dar în ciuda aspectului bolnăvicios, Luke mânuia încă bine sabia. A mârâit ca un animal sălbatic și a contraatacat. Când sabia lui, Clevetitorul, s-a lovit de scutul Thaliei, între ei a apărut un ghem de fulgere, pârjolind aerul cu săgeți galbene electrice. Iar eu am făcut cea mai mare prostie din viață, ceea ce spune foarte multe. L-am atacat pe Stăpânul Atlas, titanul.
M-a întâmpinat cu hohote de râs. O suliță imensă i-a apărut în mâini. Costumul de mătase s-a transformat într-o armură grecească completă.
- Bine, fie!
- Percy! a spus Zoe. Ai grijă!
Știam de ce mă avertiza. Chiron îmi spusese cu mult timp în urmă: Nemuritorii sunt constrânși de reguli străvechi. Dar un erou poate face orice, poate provoca pe oricine, atâta timp cât are curaj. Însă odată ce l-am atacat, Atlas a putut să mă atace la rândul lui cu toată puterea. Am lovit cu sabia și Atlas m-a azvârlit într-o parte cu mânerul suliței. Am zburat prin aer și m-am izbit de un perete negru. Nu mai era ceață. Palatul se clădea, cărămidă cu cărămidă. Devenea real.
- Prostule! a țipat Atlas plin de veselie, parând una dintre săgețile lui Zoe. Credeai că dacă l-ai provocat pe micul zeu al războiului, mi te poți opune mie.
La auzul numelui de Ares, m-am cutremurat. Mi-am revenit din uimire și am atacat din nou. Dacă reușeam să ajung la bazinul cu apă, îmi puteam dubla puterea. Vârful suliței s-a îndreptat spre mine ca o coasă. Am ridicat-o pe Anaklusmos, cu gândul să retez arma zeului din mâner, dar mi-am simțit brațul ca de plumb. Sabia mea cântărea brusc o tonă. Mi-am amintit de avertismentul pe care mi-l adresase Ares pe plaja din Los Angeles cu mult timp în urmă: Când vei avea cea mai mare nevoie de ea, sabia ta va da greș.
Nu acum! am implorat. Dar degeaba. Am încercat să mă eschivez, dar sulița m-a lovit în piept și m-a azvârlit ca pe o păpușă de cârpe. Am căzut la pământ și am simțit că mi se învârtea capul. M-am uitat în sus și-am descoperit că sunt la picioarele lui Artemis, încă încordată sub povara cerului.
- Fugi, băiete, mi-a spus ea. Trebuie să fugi!
Atlas nu se grăbea să vină spre mine. Sabia îmi dispăruse. Alunecase de pe marginea falezei. Ar fi putut să-mi reapară în buzunar - poate în câteva secunde dar nu mai conta. Aș fi fost deja mort. Luke și Thalia luptau ca niște demoni, înconjurați de fulgere. Annabeth era la pământ, încercând disperată să-și elibereze mâinile.
- Mori, micuțule erou, a spus Atlas.
Și-a ridicat sulița să mă străpungă.
- Nu! a strigat Zoe, și o salvă de săgeți de argint au apărut la îmbinarea de la subrațul armurii lui Atlas.
- Aaah! a urlat el și s-a întors spre fiica sa.
Am căutat în buzunar și Anaklusmos era din nou acolo. Nu puteam lupta cu Atlas, nici chiar dacă aveam sabie. Apoi am simțit un fior pe șira spinări. Mi-am amintit de cuvintele din profeție: Blestemului de titan unul i se va fi opus.
Nu puteam să-l înving pe Atlas. Dar era cineva care ar fi putut avea o șansă.
- Cerul, i-am spus zeiței. Lasă-mă pe mine.
- Nu, băiete, a spus Artemis. Fruntea îi era acoperită cu broboane de sudoare metalică, ca de mercur. Nu știi ce-mi ceri. Te va zdrobi!
- Annabeth s-a descurcat!
- Și de-abia a supraviețuit. Ea a avut spiritul unei adevărate Vânătorese. Tu nu vei rezista atâta.
- Voi muri oricum, i-am spus. Lasă-mi greutatea cerului!
"Voi muri oricum" nu sună ca o dramă. Sună ca o acceptare. Ca momentul acela în care cineva privește direct pericolul și nu mai încearcă să fugă de el.
Nu mai este vorba despre victorie. Nici despre eroism. Este doar o alegere. Percy înțelege că moartea este aproape, dar în loc să se agațe de viață cu disperare, alege să ofere timp celorlalți. Gestul lui are o formă de maturitate tristă. Ca și cum, pentru o clipă, nu mai este un copil. În câteva cuvinte simple, acceptă greutatea lumii, la propriu și la figurat.
Și poate că asta face scena atât de puternică. În spatele miturilor, al titanilor și al zeilor, rămâne un băiat care își ridică brațele spre cer și spune, fără zgomot, că uneori sacrificiul este singurul lucru care mai poate salva ceva.
N-am mai stat să-mi răspundă. Am scos-o pe Anaklusmos și i-am tăiat lanțurile. Apoi am trecut lângă ea și am îngenunchiat, ridicându-mi brațele, și am atins norii grei și reci. Pentru o clipă, Artemis și cu mine am purtat greutatea împreună. Era cea mai grea povară pe care-o susținusem vreodată, parcă eram strivit sub o mie de camioane. Îmi venea să leșin de durere, dar am respirat adânc. O să reușesc.
Apoi, Artemis a alunecat de sub povară și am rămas s-o țin singur.
Mai târziu, am încercat de multe ori să explic cum a fost. N-am reușit.
Îmi ardeau toți mușchii. Oasele parcă mi se topeau, îmi venea să strig, dar n-aveam puterea să-mi deschid gura. Am început să mă scufund tot mai mult în pământ, strivit de greutatea cerului.
Luptă! Auzeam vocea lui Grover în cap. Nu te da bătut. M-am concentrat pe respirație. Măcar să mai susțin cerul câteva secunde. M-am gândit la Bianca, cea care-și dăduse viața ca noi să putem ajunge aici. Dacă ea putuse să facă asta, și eu puteam susține cerul. Privirea mi s-a încețoșat. Totul a căpătat o nuanță roșiatică. Am prins frânturi din luptă, dar nu știam dacă vedeam bine. L-am văzut pe Atlas în armură de luptă completă, împungând cu sulița, râzând nebunește în timp ce lupta. Și pe Artemis, o pată argintie. Avea două cuțite de vânătoare grozave, cât brațul ei, și îl ataca sălbatic pe Titan, ferindu-se și sărind cu o grație incredibilă.
Și-a schimbat forma în luptă. A fost, pe rând, un tigru, o gazelă, un urs și un șoim. Sau poate că totul s-a petrecut doar în mintea mea cuprinsă de febră. Zoe trăgea săgeți spre tatăl ei, ochind îmbinările din armură. Acesta urla de durere de fiecare dată când era nimerit de-o săgeată, dar pentru el erau ca niște înțepături de albină. Se înfuria mai tare și continua să lupte.
Thalia și Luke luptau cu sulița contra sabiei, înconjurați în continuare de fulgere. Thalia îl împingea pe Luke cu aura scutului, la care nici măcar el nu era imun. S-a retras, strâmbându-se și mârâind nervos.
- Predă-te! a strigat Thalia. N-o să mă poți învinge niciodată, Luke.
- Mai vedem noi, veche prietenă, a spus el, rânjind.
Sudoarea îmi curgea pe față. Mâinile îmi erau alunecoase. Umerii ar fi țipat de durere dac-ar fi putut. Mă simțeam de parcă cineva mi-ar fi lipit vertebrele una de cealaltă cu un aparat de sudură. Atlas înainta, presând-o pe Artemis. Ea era rapidă, dar puterea lui era de neoprit. Sulița lui a lovit în locul unde fusese Artemis cu o fracțiune de secundă mai înainte, și în stâncă a apărut o fisură. A sărit peste ea și a continuat s-o urmărească pe zeiță. Artemis îl conducea spre mine.
I-am auzit vocea în cap: Pregătește-te.
De-abia mai gândeam de durere. I-am răspuns ceva de genul Aaah-ooo.
- Lupți bine pentru o fată, a râs Atlas. Dar nu te ridici la nivelul meu. A lovit cu vârful suliței și Artemis s-a ferit.
Mi-am dat seama ce șmecherie urma să facă. Sulița lui Atlas a măturat pământul și i-a secerat lui Artemis picioarele. Ea a căzut și Atlas și-a ridicat sulița ca s-o ucidă.
- Nu! a țipat Zoe. A făcut un salt aterizând între taică-său și Artemis și i-a tras titanului o săgeată drept în frunte, făcându-l să arate ca un unicorn. Atlas a urlat cuprins de furie. A dat-o la o parte pe fiică-sa cu un dos de palmă, izbind-o de stâncile negre. Am vrut s-o strig, să-i sar în ajutor, dar nu puteam nici să vorbesc, nici să mă mișc. Nu vedeam nici măcar unde aterizase. Apoi Atlas s-a întors spre Artemis cu o privire triumfătoare. Artemis părea rănită. Nici nu s-a ridicat.
- Primele picături de sânge dintr-un nou război, a jubilat Atlas. Și a dat s-o înjunghie.
Curajul nu strălucește în victorie, ci în tăcerea celui care poartă greutatea lumii pe umeri și totuși nu cedează, chiar când totul se prăbușește în jurul lui.
