Ca o apă care curge - Marguerite Yourcenar, Editura Polirom, 2003
Traducere din limba engleză de Laurențiu Zoicaș.
Marguerite Yourcenar l-a avut ca model de lectură pe tatăl său, Michel Cleenewerck de Crayencour, un om prin excelență liber, înzestrat cu «ardoare și îndrăzneală, cu generozitate și cu un fond de indiferență față de sine», cum îl caracterizează fiica sa, care avea să fie modelul multora dintre personajele ei. Yourcenar avea o excelentă cultură tradițională, îndelung formată la sursele grecești și latine, dar sincronizată și cu unele mai noi, engleză, germană, italiană.
Volumul Ca o apă care curge reprezintă o meditație profundă asupra trecerii timpului, a destinului uman și a continuității vieții dincolo de limitele individuale. Titlul este sugestiv, deoarece evocă imaginea curgerii neîntrerupte, un simbol al existenței, care se desfășoară dincolo de voința omului, într-un flux constant și inevitabil.
Structurat în mai multe povestiri interconectate, volumul explorează ideea că identitatea nu este fixă, ci se transformă în timp, asemenea apei care își schimbă forma fără a-și pierde esența. Yourcenar sugerează că existența individuală este o etapă într-un proces mai amplu, în care generațiile se succed asemenea valurilor. Personajele nu sunt izolate, ci integrate într-un context mai larg, în care evenimentele istorice și sociale influențează destinele personale.
Realizările maturității au presupus aprofundări neobișnuite, redactări succesive, întrerupte de pauze. Povestirile din acest volum au fost prefigurate prin 1921 și redactate în ultimă variantă între 1979 și 1981, autoarei fiindu-i necesari șaizeci de ani pentru forma finală. Volumul a apărut în 1982 și cuprinde trei nuvele: Anna Soror, Un om obscur, O dimineață frumoasă, unde trăirile protagoniștilor din timpuri vechi (Franța și Italia secolului al XVI-lea, Olanda secolului XVII-lea și Amsterdamul vechi plin de trupe ambulante de teatru) sunt aduse în contemporaneitate atât de reale și de triste.
Anna Soror este povestea incestului fraților, Anna și Miguel, o dragoste, care se dezvoltă după ce mama lor, donna Valentina moare. Pare că soarta acestora este nefastă încă de la naștere, cu un tată rece, care și-a ascuns mult timp soția, pe frumoasa Valentina, de ochii lumii. Crescuți împreună de mici, fără prea multe cunoștințe si prieteni de familie sau de vârsta lor, cei doi frați dezvoltă o legătură bolnăvicioasă, o iubire mai mare decât cea dintre o soră și un frate, o iubire care la un moment dat se și consumă, de unde și blestemul personajelor. Acțiunea se petrece la Napoli, în secolul al XVI-lea, în orașul aflat sub ocupație spaniolă. Așa cum și mama copiilor a dus o viață aproape de sihastră, izolată, fără afecțiunea soțului sau a unor prietene de suflet, axându-se pe lectură și pe rugăciuni, dar fiind nefericită, așa și cei doi copii ai ei, Anna si Miguel sunt retrași din lume și ajung să se iubească unul pe altul atât de mult, încât vor depăși bariera dragostei frățești, atingând o pasiune periculoasă, care îi va face să comită păcatul suprem și să aibă remușcări pentru toată viața. În afară de subiectul tabu al nuvelei, există descrieri bogate, peisaje, locuri, personaje, stări de spirit.
Donna Valentina și copiii ocupară etajul întîi. Camerele celor doi frați erau așezate față în față; lui Miguel i se întîmpla să zărească, prin ferestrele înguste ca niște creneluri, umbra surorii sale, care se plimba prin odaie la lumina unei lămpițe. Anna își scotea una cîte una agrafele, despletindu-și părul, apoi întindea piciorul și o slujnică îi scotea pantoful. Din bună-cuviință, don Miguel trăgea perdelele. Toate zilele semănau între ele și abia treceau, cît vara de lungi. Cerul, adesea greu de zăduful ce parcă se lipea de cîmpie, părea că se prelinge dinspre dealuri către mare. Valentina și fiica ei pregăteau, în spițeria dărăpănată, leacuri pe care le împărțeau apoi celor bolnavi de friguri. Se iveau tot felul de piedici care întîrziau încheierea culesului; unii lucrători aveau fierbințeli și căzuseră la pat; alții, sleiți de boală, mergeau prin vie de-abia ținîndu-se pe picioare, ca beți. Și, deși nici donna Valentina, nici copiii nu pomeneau niciodată de apropiata plecare a lui Miguel, aceasta îi posomora pe tustrei. (...)
În noaptea aceea, Miguel avu un coșmar. Se făcea că stătea întins, cu ochii deschiși. Din zid ieșea un scorpion uriaș, apoi încă unul și încă unul; se cățărau de-a lungul saltelei, iar desenele de pe bordura păturii se prefăceau în ghemuri de vipere cu cozile încîlcite. Picioarele arse de soare ale fetei călcau pe ele, ca pe un strat de paie. Iar picioarele astea înaintau dănțuind; Miguel le simțea mergîndu-i pe inimă; și, cu fiecare pas, se făceau mai albe; acum ajunseseră la pernă. Miguel se aplecă, dînd să le îmbrățișeze, și atunci băgă de seamă că erau picioarele goale ale Annei, încălțate în pantofii ei ușori, de satin negru. Cu puțin înainte de utrenie, deschise geamurile și rămase sprijinit cu coatele pe pervaz, umplîndu-și plămînii cu aer. Dinspre golf bătea un vînticel rece, care-i îngheță sudoarea. Ferestrele Annei erau deschise; don Miguel se încăpățînă să privească în partea cealaltă. (...)
Ardea de nerăbdare să se încuie la el în cameră sa deschidă iarăși cartea la pagina unde pusese semn; cînd isprăvi de citit, o luă de la capăt. Era pasajul din Regi unde se povestește cum Amnon și-a siluit sora, pe Tamara. Întrezărea acum o posibilitate la care niciodată nu cutezase să se gîndească. Se îngrozi. Azvîrli Biblia în fundul unui sertar. Donna Anna, care ținea să așeze la locul lor cărțile maică-sii, i-o ceru de mai multe ori. Dar, cum el uita de fiecare dată să i-o înapoieze, nu mai stărui. Se mai întîmpla ca Anna să intre în camera lui, cînd el era plecat. Tremura la gîndul că sora lui ar putea deschide cartea la pagina cu pricina; așa că întotdeauna, înainte de a ieși, o încuia cu grijă. Se apucă să citească din mistici, Ludovic din Leon, fratele Ioan al Crucii, cuvioasa maica Tereza. Dar toate gemetele și suspinele lor îl istoveau; vorbele înflăcărate și vagi ce spuneau iubirea de Dumnezeu o mișcau pe Anna mai mult decît cele ale poeților iubirii pămîntești, deși cuvintele erau aproape aceleași; iar efuziunile, încă recente, ale acelor oameni plini de har pe care nu avea să-i vadă nicicînd, căci trăiau închiși între zidurile mănăstirilor lor din Spania, erau pentru ea ca un nectar îmbătător. Cum stătea așa, cu capul puțin într-o parte și buzele întredeschise, îi amintea lui Miguel de sfintele în extaz, duse parcă, pe care pictorii le zugrăvesc copleșite, aproape cu voluptate, de duhul lui Dumnezeu. Anna îi simțea privirea; și, tulburată fără să știe de ce, își îndrepta spatele; iar dacă intra vreo slujnică, făceau amîndoi fețe-fețe, ca doi complici. (...)
I se părea că dragostea filială a lui Miguel era mai puternică decît prietenia lor frățească; se vedeau tot mai rar; apropierea dintre ei murise parcă o dată cu donna Valentina. De-abia atunci înțelese ce schimbare adusese în viața golul rămas. Într-o dimineață, la întoarcerea de la liturghie, Miguel își întîlni sora pe scări. Anna era îngrozitor de tristă. Îi zise: de mai bine de o săptămînă nu te-am văzut, frățioare. Și își întinse mîinile spre el. Anna, mîndra Anna, se umili pînă la a-i spune: Dragul meu, mă simt atît de singură! I se făcu milă de ea. Și rușine de el însuși. Se mustră că nu o iubește îndeajuns. Începură să trăiască din nou ca pe vremuri. (...) Miguel sosea în fiecare după-amiază, la ceasul cînd soarele umplea de lumină odaia. Se așeza în fața ei; Anna cosea, dar, de cele mai multe ori, rămînea cu lucrul pe genunchi, iar mîinile i se opreau din treabă. Tăceau amîndoi; de dincolo de ușa întredeschisă răzbătea zumzetul liniștitor al vîrtelniței la care lucrau slujnicele. Nu știau cum să-și umple timpul. Se apucară iar de citit, dar Seneca și Platon, pe care nu-i mai modula glasul duios al Valentinei și nu-i mai comenta surîsul ei, își pierduseră din farmec. Miguel frunzărea volumele cu înfrigurare, citea cîteva rînduri la întîmplare, trecea la altele, de care se plictisea la fel de repede.(...)
Dar limpezi erau doar pentru el; i se părea acum că totul are legătură cu gîndul ce-l rodea. Atîtea enigme răscoleau pe Anna, fără ceva să le caute însă înțelesul. Cînd era cu fratele ei, îl încolțeau în suflet neliniști inexplicabile; Miguel o simțea tresărind la cea mai mică atingere a lui. Atunci, se îndepărta de ea.. Seara, întors în camera lui, ațîțat pînă la lacrimi, căindu-se ba pentru dorința, ba pentru scrupulele lui, se întreba cu spaimă ce avea să se întîmple pînă a doua zi la același ceas. Zilele treceau și nimic nu se schimba. Crezu că Anna se face că nu înțelege. Începu să o urască. Noaptea, nu-și mai înfrîna închipuirile. Aștepta nerăbdător acea toropeală a minții, dinaintea somnului; cu fața vîrîtă în perne, se lăsa în voia viselor. Se trezea apoi cu mîinile fierbinți, cu gura uscată, ca după febră, și mai descumpănit decît în ajun. În Joia Mare, Anna trimise o slugă să-l întrebe pe fratele său dacă nu vrea să o însoțească în perindarea ei pe la șapte biserici. El răspunse că nu. Trăsura Annei o aștepta. Plecă singură Miguel se plimba de colo-colo prin odaie. După cîtva timp, nu mai putu rezista. Se îmbrăcă și ieși. (...)
Își ținea instinctiv răsuflarea. Nu voia să o sperie; nu voia ca ea să știe că el nu dormea. Îi era teamă să nu fugă, dar și mai teamă să rămînă. De cealaltă parte a pragului, podeaua trosnea ușor, sub apăsarea unor tălpi goale. Se apropie de ușă tiptil, cu opriri lungi, și se sprijini de canat. Simțea că și ea se sprijinise; lemnăria tremura de tremurul trupurilor lor. Era o beznă de nepătruns: amîndoi ascultau, în întuneric, gîfîitul aceleiași dorințe. Anna nu îndrăznea să-l implore să-i deschidă. Iar ca să îndrăznească să-i deschidă, Miguel aștepta ca ea să vorbească. Sentimentul a ceva imediat și ireparabil făcea să-i înghețe sîngele în vine; își dorea ca ea să nu fi venit deloc; își dorea ca ea să fi intrat pînă acum... Inima i se zbătea atît de tare, încît nu mai auzea nimic. Șopti:
- Anna...
Ea nu răspunse. Miguel trase cu înfrigurare zăvorul. Mîinile îi bîjbîiau și nu izbutea să ridice ivărul. Cînd deschise, de cealaltă parte a pragului nu mai era nimeni. Coridorul lung și boltit era la fel de cufundat în beznă. Auzi îndepărtîndu-se și apoi pierzîndu-se zgomotul mat, ușor, grăbit al picioarelor goale ale Annei. Așteptă multă vreme. Nu mai auzea nimic. Lăsînd ușa larg deschisă, se întoarse și se băgă în așternut. Pîndind încordat cele mai mici șoapte ale nopții, i se năzărea că aude ba foșnetul unei rochii, ba o chemare slabă și sfioasă. Trecură așa ceasuri în șir. Îi era scîrbă de propria lui lașitate, dar se mîngîia cu gîndul că Anna suferea și ea. (...) A doua zi, Anna nu ieși din cameră. Obloanele erau trase. Nici măcar nu se îmbrăcase: rochia lungă, neagră, cu care o înveșmîntau în fiecare dimineață cameristele, îi flutura largă pe trup. Dăduse poruncă să nu intre nimeni. Ședea capul sprijinit de speteaza aspră și suferea, fără să plîngă, fără să gîndească, rușinată și de ceea ce încercase, și că încercase în zadar - și era atît de istovită încît nici măcar nu-și mai simțea durerea. Spre seară, totuși, femeile îi aduseră vești. (...)
Pe la prînz, don Miguel se prezentase la tatăl său. Gentilomul trecea însă printr-una din crizele lui mistice, cînd se credea sortit iadului. Cu toate acestea, la stăruința lui Miguel, slugile îl lăsaseră să intre în paraclisul unde stătea don Alvaro. Don Miguel îl încunoștință că avea îmbarce curînd pe una dintre galerele armate ce vînau pirați între Malta și Tanger. Oricine era primit pe corăbiile acelea, adesea șubrede și prost echipate, al căror echipaj era alcătuit din aventurieri, uneori chiar din foști pirați ori din turci creștinați, sub conducerea vreunui căpitan improvizat. Servitorii, care, nu se știe cum, aflaseră totul, spuneau că don Miguel iscălise contractul de angajare chiar în dimineața aceea. (...) Trecură cîteva săptămîni; pe la sfîrșitul lui mai, Anna află cum își găsise don Miguel moartea. Corabia condusă de Fernao Bilbaz se întîlnise cu un corsar algerian, la jumătatea drumului dintre Africa și Sicilia. După salvele de tun, urmase abordajul... Nava sarazină se scufundase, dar vasul spaniol, biruitor, deși șubrezit, cu parîmele rupte și cu catargul frînt, rătăcise, vreme de mai multe zile, pradă valurilor mării. În cele din urmă, o rafală de vînt îi împinse pe o plajă, nu departe de orășelul sicilian Cattolica. Între timp, majoritatea celor răniți în bătălie muriseră. Țăranii dintr-un sat din apropiere, mînați poate de gîndul vreunui cîștig, coborîră spre galera eșuată. Fernao Bilbaz puse să se sape o groapă și, ajutat de vicarul din Cattolica, își înmormîntă morții. Dar don Alvaro avea moșii întinse prin părțile acelea ale Siciliei; de aceea, la auzul numelui lui don Miguel, localnicii, cu pioșenie, îi depuseră peste noapte trupul în biserica din Cattolica; apoi sicriul său fu dus pînă la Palermo, de unde, pe o corabie, porni spre Neapole.
Un om obscur este Nathanael, povestea lui fiind dramatică. Cu toate că prezența acestuia în societate este ignorată, trăirile îi sunt intense. Nici el nu este departe de dramă, reușind, totuși, să supraviețuiască prin acceptarea a tot ceea ce i s-a dat, fie bun, fie rău. Nathanael este un om simplu, cu o oarecare cultură, care privește lumea cu ochii celui incapabil de orgoliu și de ceartă. De mic deprinde o pasiune pentru învățătură și lectură, dar tinerețile îl fac mai necugetat și ajunge sa rătăcească pe mari câțiva ani buni până va reveni în orașul natal, de unde o va lua de la capăt. Se va angaja ca "pigulitor de cuvinte" / corector într-o tipografie a unchiului său, de la care are de căpătat partea lui de moștenire ce i-a fost dată spre păstrare de mama tânărului. Nathanael va munci, va iubi patru femei, toate diferite, va fi salvat de la pieire și angajat într-o casa de nobili, unde se va îndrăgosti de stăpână, se va îmbolnăvi și va muri singur pe o insulă aproape pustie, unde nu are pe nimeni și știe ca nu va fi căutat.
Toată noaptea, dîrdîind de frică, ciuli urechea la pașii oamenilor care se întorceau la bord, la trapa închisă cu zgomot, la foșnetul vîntului și la clipocitul apei ce se lovea de cocă, la scîrțîitul parîmelor, la pocnetul velelor întinse. În sfîrșit, în zori, simți că lunecau de-a lungul fluviului, dar tot îi mai era frică. Dacă n-aveau vînt, puteau rămîne pe loc, lîngă coastă, iar dacă se stîrnea vreo furtună, ar fi trebuit să se întoarcă într-un port. După două zile și trei nopți, mort de foame, strigă cu glas slab spre cîțiva inși care coborîseră în cală cu niște lopeți, ca să așeze mai bine lestul. Ajunseseră între timp în largul insulelor Scilly. Nathanael află că vasul se îndrepta spre Jamaica. Oamenii îl tîrîră pe punte pe băiatul care tremura din toate încheieturile. Îl amenințară, în glumă, că-l vor arunca în apă. Bucătarul însă, un metis, îi luă apărarea; pîrlitul ăsta mic putea să aibă grijă de puii și de porcul pe care-i duceau cu ei și să ajute la bucătărie. Căpitanul, care, deși avea o înfățișare fioroasă, era un om cumsecade, nu avu nimic împotrivă. Nathanael își găsise pe vas un ocrotitor în persoana metisului.(...) Vasul pierduse un om, mort de scorbut Nathanael fu așadar primit la bord numaidecît. Vîntul îi împinse către Terra Nova, de unde o briză bună, dinspre apus, îl purtă către Anglia. Nathanael învățase, în cursul primelor sale două călătorii, să manevreze parîmele. (...)
Viol și ușor, neștiind ce înseamnă rău de înălțime, se cățăra sprinten de pe o vergă pe alta; șchiopenia nu-l stînjenea aproape deloc. Uneori zăbovea sus, agățat de frînghii cu mîinile și cu picioarele, îmbătat de aer și de vînt. În unele seri, stelele pîlpîiau pe bolta cerului; alteori, nopțile, luna ieșea dintre nori ca o dihanie mare și albă, și apoi se vîra înapoi, ca într-un bîrlog, sau, spînzurînd în tăriile pe care nu se mai vedea nimic altceva, își arunca strălucirea în apa văluroasă. Lui îi plăcea însă cel mai mult cînd cerul se întuneca de tot, contopindu-se cu oceanul negru ca smoala. Bezna aceea nemărginită îi amintea de întunecimea care umplea podul colibei, și care-i păruse la fel de nemărginită. Atîta doar că aici era singur. Dar simțea că trăiește, că respiră, că se află în centrul tuturor lucrurilor. Își umfla pieptul încercînd să soarbă cît mai mult din aerul acela curat, apoi cobora să joace zaruri în cală cu tovarășii lui.
În Jamaica făcură un popas lung, ca să descarce marfa adusă din Anglia și să ia o încărcătură de lemn prețios, care avea să sfîrșească în chip de parchet și de lambriuri, în casele elegante din Londra. Tocmai se pregăteau să se întoarcă din drum cînd o rafală de vînt îi azvîrli pe insula primejdioasă pe care o căutau. Vasul, prins între două stînci, nu suferise stricăciuni prea mari, dar furtuna se înteți o dată cu fluxul; talazurile ridicară coca și culcară corabia pe o rînă. Încheieturile lemn trosneau. Nathanael izbuti să se cațăre pe aproape uscată, dar un val mai înalt îi smulse de acolo. Nu-și mai amintea decît cum se agățase de o bucată de scîndură. Mai tîrziu, afla că fusese găsit leșinat pe fundul de nisip al unui mic golf. Reveni în simțiri pe o rogojină, între doi-trei bolovani pe care cineva îi încinsese și îi așezase lîngă el ca să-l încălzească. Zări, sub acoperișul scund, chipurile a doi bătrîni (cel puțin păreau bătrîni, într-atît erau de trecuți), un bărbat și o femeie, aplecați deasupra lui, o tinerică trasă la față și un copil de vreo doisprezece ani, care zîmbea întruna. Mai erau acolo cîteva persoane, ghemuite în jurul unei grămezi de obiecte pe care le știa de pe vas. Era atît de vlăguit încît adormi pe loc. Dar, fiind sănătos și vînjos, după cîteva zile se înzdrăveni aproape de-a binelea. Află că este singurul supraviețuitor de pe corabie. Naufragiul le stîrnise puținilor locuitori ai insulei simțăminte amestecate. Din colonia pe care o decimaseră iernile lungi, vărsatul de vînt și puștile franțujilor nu mai rămăseseră decît vreo șapte-opt familii. Oamenii așteptau de multă vreme sosirea vreunui vas care să le aducă provizii și, poate, să-i ducă înapoi, în țară. Cel puțin așa spuneau, că vor să se întoarcă; adevărul era că nici patria și nici faptul că erau supușii unui rege nu mai însemnau mare lucru pentru dînșii; insulița asta a lor, al cărei nume nici măcar nu apărea pe hărți, părea să se fi întors la vremurile cînd nu era a nimănui. Multe din cocioabele ridicate cu aproape douăzeci de ani in urma se dărîmaseră și de-abia se mai vedeau dintre hățișuri și buruieni. O familie de vreo zece suflete, bănuită că se îndeletnicea, cînd avea prilejul, cu jefuirea corăbiilor pe care le atrăgea spre stînci, unde se zdrobeau, trăia izolată, mai la nord, lîngă un banc lung de nisip; tot despre oamenii aceia umbla vorba că furaseră niște oi. La răsărit și la sud, cîteva colibe se tupilau printre copaci; de la una la alta mergeau niște cărărui înguste, marcate, din loc în loc, cu niște grămăjoare de pietre; iarna, zăpada le acoperea cu totul. Un vînător, de bună seamă alungat din Québec pentru vreo fărădelege, se pripășise într-o poieniță împreună cu nevastă-sa, Madeleine, o băștinașă abenaki și copiii lor cu părul lins și ochii negri, iar acum nici prin gînd nu-i mai trecea că ar fi putut trăi altundeva. Doi frați, care se sălășluiseră într-un golfuleț, vindeau prisosul de sare pe care-l obțineau fierbînd într-un cazan apă de mare; foloseau sarea, în amestec cu tot felul de ingrediente urît mirositoare, și la argăsitul pieilor ce le erau aduse de alții sau pe care ei înșiși le jupuiau de pe animalele vînate; se pricepeau la cusut cizme și la reparat rachetele pentru zăpadă. Parcă erau acolo de cînd lumea; de-abia dacă-și mai aduceau aminte de satul din Norfolk unde crescuseră. Un gentilom care, zice-se, luptase în Flandra și frecventase curtea regelui Iacob trăia izolat, doar cu servitorul lui indian, la poalele unei faleze; trebuie să fi avut, ca și Nathanael, motivele lui să plece din Anglia. Fostul pastor al coloniei nu mai predica, deoarece suferise un atac; acum vegeta într-o fermă, cu nevastă-sa, cu fiica lui, văduvă, și cu copii acesteia. (...)
Nu putea însă locui sau mînca acasă la Elia; nu că unchiul n-ar fi vrut, dar nevastă-sa, care era de familie bună și primise o educație aleasă, nu suferea să-i vadă pe slujbași prin preajmă-i. Pînă să-și găsească o locuință, Nathanael avea să doarmă într-un ungher al atelierului.
Nepotul îi mulțumi; dinspre partea învățăturii, tiparnița era la fel de bună ca școala din Greenwich. Elia îi arătă tot ce era de văzut. Tipografia era așezată într-o curte fără ieșire la drum și de unde răzbătea susurul unei cișmele. Văzu sala teascurilor, apoi pe cea a zețarilor aplecați deasupra culegarelor, magazia cu baloturi de hîrtie, sala unde se vindeau și se împachetau cărțile și de unde volumele încă mirosind a cerneală luau drumul Germaniei, Angliei și chiar al Franței și al Italiei; pe un perete sta agățată lista scrierilor interzise prin diferite țări și care ar fi putut prilejui popreli și pierderi. Edițiile frumoase, mîndria lui Elia, îmbrăcate în marochin sau în piele de vițel, umpleau polițele de pe pereții unui parloar strîmt, flancate de cîteva tomuri jerpelite, de genealogie ori de istorie, de dicționare sau de compendii în care, dacă aveau vreo nelămurire, corectorii puteau verifica un nume propriu, un cuvînt rar sau o întorsătură de frază mai neobișnuită. (...)
Îl citi pe Marțial; îi căzu în mîini și un Petroniu. Unele pagini îl înveseliră. Dar cei trei coțcari ai lui Petroniu, cu isprăvile lor, și care semănau cu mulți flăcăi care umblau creanga pe ulițele deocheate ale Amsterdamului, cuvintele spurcate ale lui Marțial, peste care vremea își așternuse patina, descrierile atîtor încolăcituri și împreunări ciudate, toate lucrurile ce-i ațîțau pe fățarnicii comentatori, el le făcuse sau îi văzuse pe alții făcîndu-le, le spusese sau le auzise spuse de-a lungul timpului. Vorbele porcoase ale lui Catul îi aminteau de ușurința nevinovată cu care foștii lui tovarăși de drum trînteau, la tot pasul. Atîta tot; atît și nimic mai mult. Cele cîteva tratate de teologie pe care le publica Elia erau încredințate unor corectori care se pricepeau mai bine decît el să dibuiască greșelile strecurate într-un citat din Biblie. Dar stăpînul (căci unchiul Elia nu era, pentru Nathanael, decît atît) le pretindea slujbașilor săi să meargă la predică, deoarece așa se cuvenea. După ce își pierdea un sfert de ceas tot întrebîndu-se dacă predica va fi mai bună sau mai proastă decît cea din duminica precedentă, Nathanael recurgea la o metodă pe care o născocise în copilărie, la Greenwich: dormea cu ochii deschiși. În grădina dascălului de școală ciripeau păsărele; marea mugea pe țărmurile Ostrovului Pierdut; corăbiile Fair Lady sau Tethys își umflau pînzele în bătaia vîntului. Apoi se trezea iarăși pe banca din templu și iarăși îl auzea pe reverend lămurind răspicat Sfînta Treime, afurisindu-i pe socinieni, pe anabaptiști și pe papa de la Roma și repetînd, sus și tare, că mîntuire este doar întru Hristos. (...)
Își auzea la cîrciumă propriile istorisiri, repovestite de domnii cu pricina (adică de aceia dintre dînșii care obișnuiau să bată cîrciumile) sau de către valeții lor (dacă din întîmplare aveau valeți): de fiecare dată, vorbele lui se întorceau la el schimonosite, umflate. Spuneau că navigase pe Mississippi și în golful Mexic, pe care el, săracul, nu le văzuse nici măcar în vis. La micile întruniri din casa domnului Van Herzog, cîte un comesean se apropia misterios de el și se apuca să-i vorbească despre Norumbega, orașul de aur, mai bogat decît cetățile în ruine din Peru, și care înflorea, cică, în cețurile și pădurile de stejar de la miazănoapte, nu departe de insula Munților Pustii, unde se oprise corabia lui. Și cică erau vînători care chiar îi întocmiseră planul. Zadarnic încerca să-i convingă că Norumbega nu era decît o născocire și că singurul aur din pădurile acelea era aurul toamnei. Spuneau că e șmecher și-i rîdeau în nas.
Într-o seară, făcu prostia să pomenească, de față cu domnul Van Herzog, despre așa-zisa lui căsătorie cu Foy, ca îndată după aceea să se zvonească despre el că fusese însurat cu o prințesă indiană. Alții spuneau că abenakii, "tribul zorilor" (le tălmăcise cuvînt cu cuvînt acest nume), care-și aveau hotarul tocmai la marginea teritoriului nou explorat, și pe care le spusese că i-a cunoscut, îl făcuseră prizonier, și că, fără rugămințile stăruitoare ale fermecătoarei lui soții, l-ar fi mîncat. Toți învățații aceia se arătau peste măsură de setoși să afle amănunte despre cît de gros sau de mare este sexul sălbaticilor și sălbaticelor de pe-acolo și în ce poziții se împreunau. Nathan își închipuia că făceau ca pe-aici. (...)
Dar, la fel ca și ei, amatorul de științe exacte nu părea să ia aminte la tot ce i se spunea; de îndată ce, dintr-un motiv sau altul, vorbele nu-i mai stîrneau interesul, nu le mai auzea, căci înceta să mai asculte. De faptele simple nu se prea sinchisea: trebuiau și ele să aibă un sîmbure de noutate, de incredibil. Ca și savanții săi amici, înțelegea prost și prea repede. Dacă Nathanael descria cu de-amănuntul vreo buruiană de pe-acolo, își închipuia că e cutare plantă din ierbarele lui sau, dimpotrivă, își scormonea mintea din pricina vreunui firicel de iarbă pe care l-ar fi putut găsi chiar în straturile din grădina dumisale, dacă s-ar fi ostenit să le cerceteze mai cu luare-aminte. Seara, domnii aceia se apucau să învîrtă un glob pămîntesc mare, așezat sub o lustră; plimbau o lampă pe suprafața lui spre a demonstra mersul zilei și nopții, dar, dacă Nathanael, ajutîndu-se de amintirile sale de marinar, încerca să corecteze noțiunile lor despre orele și anotimpurile de pe meleagurile acelea, se plictiseau și-l trimiteau la oficiu. El unul atîta aștepta. Serile, cînd se culca, domnul Van Herzog își punea valetul să-i scoată la aer hainele îmbîcsite de tutun, fără a face nici un fel de aluzie, printr-o vorbă, printr-un zîmbet la bețiile sau la certurile, acre sau zgomotoase, ale savanților săi oaspeți. Cînd, la plecare, vreun comesean din cale-afară de mîncăcios lua, într-un șervet unsuros, cîte o jumătate de turtă, domnul Van Herzog privea în altă parte, făcîndu-se că nu vede. Nathanael își zicea că moșneguțul era bun la suflet. Deși, mai știi? Poate că domnului Van Herzog îi făcea plăcere să se arate mai bine crescut decît musafirii săi, la fel cum era mai avut decît dînșii. (...)
Și totuși, erau atît de plăpînde! O ușă trîntită le putea frînge zborul. Vioara vorbea cu violoncelul, viola vorbea cu clavecinul, iar spusele lor zămisleau parcă niște mingi de aur ce coborau, treaptă cu treaptă, o scară de marmură, sau jocuri de ape, ca acelea pe care domnul Van Herzog povestea că le văzuse în grădinile din Franța ori Italia. Și ajungeai, ca nicicînd în viață, pe culmi de împlinire, dar seninul lor fără de seamăn era schimbător, o înșiruire de momente și avînturi; apoi împreunările acelea minunate începeau iar; și le așteptai, cu inima zvîcnind, să reînceapă, și erau ca o bucurie pe care o aștepți multă vreme. (...)
Doamna nu se mișcă: poate nici simțise o atingere atît de ușoară, pe care el o prelungi o secundă, ca să nu pară că a făcut voit; poate că ei incidentul i se părea prea neînsemnat ca să se simtă jignită. Pentru Nathanael, atingerea pielii ei mătăsoase fusese ca o arsură plăcută. Nici o femeie nu i se păruse mai delicată și mai pură. (...)
Cîinele îl apropie de ea. Cînd afară era frumos, Doamna îl chema și i-l încredința pe Salvatus să-l plimbe. În decembrie, pleurezia începu să-l chinuie iarăși. Se făcu repede bine, dar, de Epifanie, pe cînd se pregăteau să aprindă în salon un foc strașnic pentru a-i primi acolo pe copiii care veneau cu steaua și cărora li se da de băut bere caldă, se oferi să aducă un coș cu cărbuni și se prăbuși scuipînd sînge. Mevrouw Clara îl băgă în pat, dădăcindu-l și dojenindu-l amarnic. Doamna se interesa de starea lui. În cîteva rînduri, îi aduse chiar dumneaei niște pastile și un sirop de tuse. Doar intra și ieșea, dar în urma ei rămînea o dîră de parfum de verbină. Lui Nathanael îi era rușine că i se arăta zăcînd, nebărbierit, ciufulit și cu gîtul uscățiv ce i se vedea din cămașa de pînză albă. Dar doamna d'Ailly venea din compasiune și cu siguranță că nu observa asemenea amănunte. De îndată ce se înzdrăveni, începu iarăși să trebăluiască prin casă. Nu-i mai dădeau însărcinări mărunte. Ajutată de Mevrouw o cameristă bătrînă, angajată de curînd, gătea pe Domnu' de culcare. (...)
Dar Nathanael își avea locul lui într-un colț din biroul fostului primar: ștergea de praf sau lustruia obiectele rare, ascuțea penele, punea rînduială în hîrtiile cu care domnul Van Herzog îi cerea cîteodată să întocmească un opis, căci avea un scris frumos. Deși n-o prea arăta, Domnu' se ținea departe de tusea lui Nathanael. La fel și servitorii; seara i se dădea să mănînce lîngă focul din bucătărie, destul de departe de masa la care se așezau toți ceilalți, ceea ce era o favoare, dar și o măsură de pază. Simțind că îl tolerau numai din milă, Nathanael ar fi plecat de acolo dacă ar fi știut unde să se ducă, dar nu era destul de bolnav ca să poată fi primit la spital. (...)
În primele zile pe care le petrecu pe insulă, vreo opt la număr, dacă nu șapte sau nouă (nu prea mai ținea socoteala timpului, decît prin pătrarele de lună ce-i vesteau vizitele, aproape săptămînale, ale lui Willem), Nathanael își făcu conștiincios rondul pe vechiul debarcader; învăță curînd cum să se apere, cu o eșarfă înfășurată ca o mască, de biciuirea neîntreruptă a nisipului, în zilele cu vânt puternic. În depărtare se vedeau legănîndu-se bărci, și mai mici, și mai mari, dar nici una nu părea să caute a se apropia de insulă. Întins pe burtă, cu capul în palme, așa cum stătea cîteodată pe corabie, în timpul pauzelor acordate echipajului cînd marea era calmă, își petrecea vremea uitîndu-se în jur sau visînd. Amintindu-și de bibelourile de baga, de fildeș sau de coral din biroul domnului Van Herzog, admira incrustațiile de scoici albastre, sidefii sau roz, ce alcătuiau tot felul de desene ciudate pe picioarele vechii schele de lemn roase de viermii de mare. Toate flecuștețele acelea, atît de prețuite în casa cea mare, i se păreau acum mai puțin însemnate.
O dimineață frumoasă este cea mai scurtă dintre toate cele trei nuvele și prezintă doar începutul aventurii lui Lazarus, fiul lui Nathanael, care decide să fugă în lume alături de o trupă de actori ambulanți, care joacă piesele lui Shakespeare. Datorită unui actor bătrân, dar foarte talentat, micul Lazarus prinde iubire pentru teatru și învață pe de rost replici ale personajelor celebre, create de dramaturgul englez. Micul orfan atrage atenția trupei de actori prin interpretarea fără trac a unuia dintre rolurile din piesa, pentru care repetau atunci și este sfătuit să plece de acasă a doua zi dis-de-dimineață pentru a se alătura trupei, unde va avea mereu un rol, casă și masă. Lazarus va trăi prin rolurile, pe care le va juca, va fi fată și băiat, tânăr și bătrân, copil ucis și ucigaș brutal, rege și cerșetor, prinț și bufon.
Avu un vis lung. Se visă pe el, micul Lazarus, care cunoștea tot ce era de cunoscut pe străzile Amsterdamului: hoți, care, ce-i drept, lui nu-i furaseră niciodată nimic; bețivani, de cele mai multe ori nostimi după ce beau bine; sărăntoci și bogătași (pe ăștia-i poți deosebi după straie); cerșetori care se tem de concurență; domni tineri și bătrîni, dintre aceia care-ți dau cîțiva gologani ca să duci cîte o scrisoare vreunei dame, plus, dacă le aduci și răspunsul, un bacșiș, fără ca măcar să citească întîi ce scrie înăuntru - iar, de multe ori, după ce citesc, încep să plîngă; sau dintre aceia care te strîng în brațe (naiba știe de ce), în vreun ungher întunecos, să te rupă, nu alta, și de la care se întîmpla să capete și el uneori cîțiva arginți; sau cei care-ți dau doi-trei bănuți ca să ai grijă de calul lor, iar calul e cîteodată nărăvaș și se dă la tine, dar pe el cei mai mulți cai îl iubeau și îi plăcea să le simtă în palmă balele calde, cînd le ducea la bot cîte un cotor de măr... (...)
Deși palid și rebegit, Herbert nu avea vîrstă. Putea fi, după cum voia, mic și nevinovat, ca feciorii lui Eduard, care fuseseră uciși în Turnul Londrei, sau vesel și zglobiu, ca Beatrice, care dansează aidoma stelelor, și, în clipele acelea, părea de cincisprezece ani; alteori, cînd își jelea regatul pierdut și copila moartă, parcă avea o mie de ani, atît de bătrîn era. Și nici trup nu avea; cînd îl juca pe Falstaff, făcîndu-l pe Lazarus să se prăpădească de rîs, era mare și gras, cu niște picioare crăcănate ca niște cercuri de butoi; în restul timpului, era subțire ca Jacques Melancolicul (iar mîine, la domnul de Brederode, nimeni nu-l va juca pe Jacques așa cum îl juca el) și, cînd era Cleopatra, se prefăcea într-o fată frumoasă.
