Mândrie și prejudecată - Jane Austen, Editura CPT, 2018
traducere din limba engleză de Leon Levițchi
Capitolul IX
Elizabeth petrecu mai toată noaptea în camera surorii sale și dimineață avu bucuria de a putea da un răspuns mulțumitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care s-a interesat foarte devreme printr-o jupâneasă și, nițel mai târziu, celor două elegante cameriste ale surorilor lui. Totuși, în ciuda acestei îmbunătățiri, ea ceru să se trimită un bilețel la Longbourn, dorind ca mama ei să vină s-o vadă pe Jane și să judece chiar dânsa ce trebuie făcut. Biletul a fost imediat expediat și tot atât de urgent s-au îndeplinit și cele cuprinse în el.
Doamna Bennet, însoțită de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun. Dacă ar fi găsit-o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost tare nenorocită; dar văzând-o, își dădu seama ca boala fiicei sale nu era îngrijorătoare și nu prea dorea ca Jane să se facă bine atât de repede, deoarece însănătoșirea însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru să audă - prin urmare - de rugămintea fiicei sale de a fi luată acasă; și nici spițerul, care sosise cam în același timp cu doamna Bennet, nu a fost de acord. După ce stătu puțin cu Jane, la invitația personală a domnișoarei Bingley, mama și cele trei fiice o însoțiră în sufrageria mica. Bingley le întâmpină exprimându-și speranța ca doamna Bennet nu o găsise pe fiica ei mai rău decât se așteptase.
- Ba da, domnule, sună răspunsul. E mult prea bolnavă pentru a putea fi luată acasă. Domnul Jones zice ca nici nu trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm încă puțin de gentilețea dumneavoastră,
- S-o luați de aici! Strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de așa ceva. Sora mea, sînt sigur, nici nu vrea să audă de acest lucru.
- Puteți conta, doamnă, spuse domnișoara Bingley cu o rece politețe, că domnișoara Bennet se va bucura de toată atenția posibilă cîtă vreme se va afla la noi.
Doamna Bennet nu mai contenea cu mulțumirile.
- Sunt încredințată, adăugă ea, că dacă n-ar fi avut prieteni atât de buni nu știu ce s-ar fi ales de ea; deoarece este într-adevăr foarte bolnavă și suferă teribil de mult, dar cu cea mai mare răbdare posibilă, ca așa e felul ei, pentru că are în toate împrejurările firea cea mai dulce pe care am văzut-o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele că nu sunt nici la degetul ei mic. Aveți o cameră tare dulce, domnule Bingley, și o priveliște încântătoare înspre cărarea aceasta cu pietriș. Nu știu, în tot ținutul, un loc care să se compare cu Netherfield. Sper că nici nu vă trece prin minte să plecați curând de aici, deși aveți un contract pe termen scurt.
- Tot ceea ce fac, fac în grabă, răspunse Bingley. Deci, dacă ar fi să mă hotărăsc să plec din Netherfield, aș zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdată mă consider totuși stabilit aici.
- Chiar așa mi-am închipuit ca sunteți, exclamă Elizabeth.
- Începeți să mă cunoașteți, nu? Spuse Bingley întorcându-se către ea.
- Oh! Da! Cred că vă cunosc perfect.
- Aș dori să pot lua afirmația dumneavoastră drept un compliment; dar să fii atât de transparent - mă tem că e jalnic.
- Asta e după cum se-ntâmplă. Nu înseamnă că o fire ascunsă, complicată, merită o mai înaltă sau o mai mică prețuire decât o fire ca a dumneavoastră.
- Lizzy, strigă mama sa, adu-ți aminte unde te afli și nu-ți lua nasul la purtare, așa cum îți îngăduim să faci acasă.
- N-am știut, continua Bingley imediat, că vă ocupați cu studiul firii oamenilor. Trebuie să fie un studiu amuzant.
Se simte imediat contrastul dintre personaje: doamna Bennet devine ușor comică prin grija ei exagerată, dar și prin interesul ascuns de a o ține pe Jane la Netherfield, în timp ce Elizabeth impresionează prin naturalețe, inteligență și un strop de ironie fină. Dialogul curge firesc și dă viață scenei, mai ales în schimbul de replici cu Bingley, unde se vede cât de bine observă ea oamenii.
Atmosfera e caldă, dar în același timp încărcată de mici tensiuni sociale, iar ironia subtilă face ca situațiile să pară și mai savuroase. Fragmentul atrage prin dinamica relațiilor și prin felul în care scoate la iveală diferențele de caracter, fără să spună lucrurile direct.
Capitolul XI
După masă, când doamnele ieșiră din sufragerie, Elizabeth fugi la sora ei și, după ce o înfofoli bine, o conduse în salon, unde fu întâmpinată de cele două prietene ale sale cu multe manifestări de bucurie; Elizabeth nu le mai văzuse niciodată atât de drăguțe ca în ceasul petrecut împreună, înainte de apariția domnilor.
Aveau o imensă capacitate de a conversa și erau în stare să descrie cu precizie o petrecere, să povestească cu mult umor o anecdotă și să facă haz de cunoscuți. Când însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul atenției lor; în aceeași clipă, ochii domnișoarei Bingley se întoarseră către Darcy și, înainte ca acesta să fi făcut câțiva pași, ea și avu ceva să-i spună. Acesta se adresă direct domnișoarei Bennet, felicitând-o cu politețe; domnul Hurst se înclină și el ușor, spunând că era "foarte bucuros"; salutul lui Bingley fu însă plin de căldură și entuziasm.
A fost vesel și foarte atent cu ea. Prima jumătate de oră o petrecu ațâțând focul pentru ca Jane să nu sufere din cauza schimbării camerei; și, la dorința lui, ea trecu de cealaltă parte a căminului, ca să fie mai departe de ușă. Apoi, se așeză lângă ea și aproape că nu mai știa, din observații personale, că domnul Darcy nu voia să joace, și domnul Hurst își văzu refuzată chiar și dorința direct exprimată. Domnișoara Bingley îl asigură că nu avea nimeni intenția să joace și tăcerea întregului grup părea să-i confirme spusele. Domnul Hurst, prin urmare, nu avu altceva de făcut decât să se lungească pe una dintre canapele și să adoarmă.
Darcy luă o carte în mână. Domnișoara Bingley, la fel; iar doamna Hurst, tot jucându-se cu brățările și inelele sale, se amestecă din când în când în conversația dintre fratele ei și domnișoara Bennet.
Domnișoara Bingley era aproape tot atât de preocupată de progresul făcut de domnul Darcy în lectura cărții lui, cât și de propria ei carte; îi punea tot timpul întrebări și se uită la pagina la care ajunsese el. Totuși, nu-l putu atrage într-o conversație; el îi răspundea doar la întrebări și continuă să citească. În cele din urmă, epuizată de încercarea de a se amuza cu cartea ce o alesese numai pentru că era volumul al doilea al cărții pe care o citea el, căscă lung și spuse:
- Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă mărturisesc că, în cele din urmă, nu există bucurie mai mare decât cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decât de o carte. Când voi avea casa mea, voi fi nenorocită dacă nu voi avea o bibliotecă excepțională.
Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvârli cartea deoparte și își roti ochii prin cameră, căutând o altă distracție; când îl auzi pe fratele sau pomenindu-i domnișoarei Bennet de un bal, se întoarse brusc către el și-i spuse:
- Apropo, Charles, te gândești serios să dai o serată la Netherfield? Te-aș sfătui, înainte de a lua o hotărâre, să-i consulți și pe ceilalți de aici. Sunt sigură că se află printre noi unii pentru care un bal ar însemna mai curând o pedeapsă, decât o plăcere.
- Dacă te gândești la Darcy, exclamă fratele ei, poate să se ducă la culcare înainte să
înceapă balul, în caz că preferă asta; cât despre bal, e lucru aproape hotărât și, de îndată ce
Nicholls va fi preparat destulă cremă de legume, voi trimite invitațiile.
- Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar fi altfel organizate; modul lor obișnuit de desfășurare este însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai rațional dacă, în locul dansului, conversația ar fi pe ordinea de zi.
Iese în evidență cât de repede se schimbă atmosfera în funcție de cine se află în cameră: înainte de apariția domnilor, totul e viu și natural, dar apoi atenția se mută brusc, iar Jane devine aproape invizibilă. Se simte clar superficialitatea domnișoarei Bingley, care încearcă să pară interesată de lectură doar pentru a-i atrage atenția lui Darcy, fără să reușească cu adevărat.
Comportamentul lui Bingley este din nou cald și sincer, contrastând cu răceala și reținerea lui Darcy, dar și cu falsitatea celorlalte personaje. Momentul cu cititul este ușor ironic și chiar amuzant, pentru că scoate la iveală ipocrizia , se vorbește despre plăcerea lecturii, dar fără autenticitate.
Fragmentul devine captivant prin aceste mici detalii de comportament, care dezvăluie caracterele mai mult decât ar face-o descrierile directe, și prin ironia fină care transformă o scenă aparent banală într-una plină de sens.
Capitolul XIII
- Sper, scumpa mea, spuse domnul Bennet soției sale, a doua zi de dimineață, la micul dejun, că ai comandat o masă bună pentru astăzi, deoarece am motive să aștept un adaos la grupul nostru familial.
- La cine te gândești, dragul meu? Sunt sigură ca nu știu să vină cineva, afară doar dacă nu s-o întâmpla să treacă pe aici Charlotte Lucas și sper că mesele mele sunt destul de bune pentru dânsa. Nu cred să aibă multe prânzuri de astea acasă la ea.
- Persoană despre care vorbesc este un domn și un străin. Ochii doamnei Bennet scânteiară.
- Un domn și un străin! E domnul Bingley, sunt sigură. Vai, Jane, n-ai lăsat să-ți scape o vorbă despre asta, șireată ce ești! Ei bine, sunt, desigur, foarte fericită să-l primesc pe domnul Bingley. Dar, Doamne Dumnezeule! Ce nenorocire! Nu s-a găsit o bucățică de pește, astăzi. Lydia, suflețelul meu, sună te rog. Trebuie să vorbesc imediat cu Hill.
- Nu este domnul Bingley, o întrerupse soțul sau, este cineva pe care nu l-am văzut în viața mea.
Lucrul acesta stârni o uimire generală, iar el avu plăcerea să fie chestionat cu zel de soția și cele cinci fiice ale sale, deodată. După ce se amuză un timp de curiozitatea lor, le dădu următoarea explicație:
- Acum aproape o lună, am primit această scrisoare și, acum aproape două săptămâni, am răspuns la ea, fiindcă am socotit că este o chestiune oarecum delicată, care necesită multă atenție. Este o scrisoare de la vărul meu, domnul Collins, care după moartea mea vă poate da afară din această casă, când i-o plăcea.
- Vai, dragul meu, strigă soția, nu pot s-aud pomenindu-se de asta. Mă rog dumitale, nu-mi vorbi de omul asta odios. Socot că este lucrul cel mai groaznic din lume ca moșia dumitale să fie lăsată moștenire altuia, și nu propriilor noștri copii, și te asigur că, în locul dumitale, aș fi încercat de mult să fac ceva în chestia asta.
Jane și Elizabeth încercară să-i explice natura unui astfel de legat. Încercaseră adesea și mai înainte, dar era un subiect ce o depășea pe doamna Bennet, care continua să blesteme cruzimea testării unei moșii în defavoarea unei familii cu cinci fete și în favoarea unuia de care nu-i pasă nimănui.
- Este, desigur, un act de mare nedreptate, spuse domnul Bennet, iar pe domnul Collins nimic nu-l poate spăla de vină de a moșteni proprietatea Longbourn. Dar, dacă vrei să-i asculți scrisoarea, s-ar putea ca felul lui de a spune lucrurile să te liniștească puțin.
- Nu! Sunt sigură că n-am să mă liniștesc și cred că este o mare obrăznicie și o mare ipocrizie din partea lui că ți-a scris. Detest asemenea prieteni falși. Ce-l împiedica oare să continue să se războiască mai departe cu noi, așa cum a făcut și tatăl sau, înaintea lui?
- Ei bine, în chestiunea asta pare să aibă, cu adevărat, unele scrupule filiale, așa cum vei auzi chiar acum.
Hunsford
lângă Westerham Kent
Octombrie, 15
Scumpe domn,
Neplăcerile existente între dumneavoastră și al meu defunct prea stimat tată m-au nemulțumit foarte tare și, de când am avut nefericirea de a-l pierde, am fost adesea însuflețit de dorința unei reconcilieri; m-au reținut, un timp, însă, propriile mele îndoieli, teamă fiindu-mi că a fi în termeni buni cu cineva cu care dânsul a binevoit a fi în discordie, ar putea părea o lipsă de respect față de memoria domniei sale!
- Ei, ce spui, doamna Bennet?
Acum însă m-am hotărât în privința aceasta deoarece, fiind hirotonisit de Paște, am avut marele noroc de a fi distins cu protecția înălțimii sale Lady Catherine de Bourgh, văduva lui Sir Lewis de Bourgh, datorită mărinimiei și bunătății căreia am fost recomandat pentru rangul de rector 1 al acestei parohii, unde mă voi strădui, în mod neprecupețit, să mă comport cu un respect plin de recunoștință față de senioria sa, fiind totdeauna gata să îndeplinesc ritualul și ceremoniile instituite de Biserica Anglicana. Ca un om al bisericii simt că este de datoria mea să promovez și să instaurez binecuvântarea păcii în sânul tuturor familiilor din sfera mea de influență și, pe aceste temeiuri, mă mândresc că prezenta mea ofertă de bună înțelegere este demnă de toată lauda și că împrejurarea că sunt moștenitorul testamentar al proprietății Longbourn va fi trecută cu vederea de către domnia voastră și că nu veți fi ispitit să refuzați ramura de măslin ce vi se întinde. Nu pot fi decât afectat de faptul că sunt instrumentul unor neajunsuri pentru amabilele dumneavoastră fiice și vă solicit îngăduința de a-mi cere iertare pentru aceasta și de a vă asigura de dorința mea de a le aduce orice reparare posibilă a prejudiciilor create; dar despre aceasta, mai târziu. Dacă nu aveți nici o opunere în a mă primi în casa domniei-voastre, mi-am propus marea bucurie de a vă prezenta respectele mele, domniei-voastre și familiei domniei-voastre, luni, noiembrie optsprezece, la orele patru, și de a abuza de ospitalitatea domniei-voastre, până sâmbăta ce urmează, ceea ce pot face fără nici o împiedicare, deoarece Lady Catherine este departe de a se împotrivi unei absențe ocazionale în ziua de duminică, numai ca un alt preot să fie angajat pentru slujba din acea zi.
Cu respectuoase omagii pentru doamnă și fiicele domniei-voastre, rămân, scumpe domn, al domniei-voastre voitor-de-bine și prieten.
William Collins.
Apare un nou personaj într-un mod destul de amuzant, mai ales prin reacțiile exagerate ale doamnei Bennet, care trece rapid de la entuziasm la indignare. Dialogul din familie e plin de viață și ironie, iar domnul Bennet se remarcă prin calmul și umorul său subtil, savurând curiozitatea și agitația celorlalți.
Scrisoarea lui domnul Collins este, probabil, partea cea mai savuroasă: lungă, formală și ușor ridicolă prin tonul ei exagerat de respectuos și prin importanța pe care și-o acordă. Se simte clar ironia autoarei în felul în care este construit discursul lui, sugerând un caracter ipocrit și vanitos.
Fragmentul captează atenția prin contrastul dintre naturalețea familiei Bennet și artificialitatea lui Collins, pregătind apariția unui personaj care promite să aducă atât tensiune, cât și umor în poveste.
