Maitreyi - Mircea Eliade, Editura Cartex, 2000
Trebuie să mărturisesc că surpriza mi-a fost tot atât de mare ca și a lui Lucien. Casa inginerului, în Bhowanipore, o cunoșteam, căci fusesem o dată acolo, cu mașina, să ridic niște planuri. Dar niciodată n-aș fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunății, atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca șalurile, atât de dulci la pipăit covoare și sofale din lână de Kashmir, și măsuțe cu picior asemenea unui talger de alamă bătută, pe care se aflau ceștile de ceai și prăjiturile bengaleze, aduse de Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien. Stăteam și priveam încăperea, parcă atunci aș fi picat în India. Viețuisem doi ani aici, și niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o familie bengaleză, să le cunosc viața lor interioară, să le admir cel puțin lucrăturile, dacă nu sufletul. Trăisem o viață de colonii, singur cu munca mea pe șantier sau în birouri și citind cărți sau văzând spectacole pe care le-aș fi putut foarte ușor afla și în continentele albe. În după-amiaza aceea am cunoscut cele dintâi îndoieli și îmi aduc aminte că m-am întors puțin abătut acasă (Lucien era entuziasmat și își verifica impresiile, întrebându-mă pe ici, pe colo dacă a înțeles bine tot ceea ce îi spusese gazda) și cu o sumă de gânduri pe care niciodată nu le adăpostisem până atunci. Totuși, n-am scris nimic în jurnalul meu și astăzi, când caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciudat cât de incapabil sunt să prevăd evenimentele esențiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai târziu firul vieții mele.
Această ultimă propoziție chiar m-a pus pe gânduri. Nici eu nu mi-am dat seama în momentele în care mi-am cunoscut cele mai bune prietene că vor avea un așa impact asupra vieții mele. Dar așa este, ele chiar influențează modul în care vorbesc, mă port și mă îmbrac. Eu adun câte o bucățică din fiecare persoană pe care o iubesc, și acea bucățică o port mult timp alături de mine.
Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăia, s-ar fi spus, printr-un miracol, nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid, preliminar de panică, și mai ales în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezească fadă și corectă, de manual, dar, de câte ori începea să vorbească, și eu, și Lucien nu ne puteam opri să n-o privim; parcă ar fi chemat vorbele ei!
Mi se pare că aceasta este cea mai frumoasă descriere din toată cartea. Faptul că Maitreyi este descrisă atât de dulce, că doar vorbele ei atrăgeau atenția lui, mă înduioșează. Nu pot spune că toate descrierile au avut acest efect, dar aceasta chiar este peste așteptările mele de dinainte să citesc cartea.
Când mă gândesc că Maitreyi era de vârsta mea, nu îmi vine să cred. Mă gândesc cum ar fi fost povestea dacă eu eram în locul ei, dar nu îmi vine vreo idee în minte, pentru că poveștile noastre sunt foarte diferite, din mai multe puncte de vedere, nu doar pentru că eu nu am o personalitate ca a ei.
Mă duceam la birou de-abia la zece, iar ceaiul îl luam cu toții la opt dimineața. Puteam sta deci netulburați de vorbă două ceasuri. În noaptea aceea am adormit greu, cu febră și visuri atroce; mi se părea c-o pierd pe Maitreyi, că un înger cu barbă albă mă izgonește din casa aceasta, că Sen mă privește absent de pe terasă. Mă deșteptam mereu, cutremurat, cu fruntea rece și umedă. Parcă săvârșisem un mare păcat.
Am găsit-o pe Maitreyi la birou, într-o sari albă, cu un șal cenușiu pe umeri, scriind fișe pentru catalog. I-am urat bună dimineața extrem de încurcat, neștiind dacă trebuie s-o sărut sau să-i zâmbesc numai, sau să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de curând între noi. Cea dintâi întâlnire după un episod decisiv în dragoste mi-a cerut întotdeauna un efort de atenție și de imaginație. Nu știu cum să mă port, ce "atitudine" să iau; nu știu dacă trebuie să fiu rigid sau delicat, nu știu mai ales ceea ce crede ea și cum ar vrea ea să fiu. Nehotărârea aceasta mă face să ezit înainte de orice gest, să mă contrazic, să mă scuz, să fiu, în general, ridicol.
Maitreyi, dimpotrivă, arăta liniștită, resemnată, hotărâtă, deși cearcănele și paloarea feței trădau o noapte de rugăciune și de meditație. (Mi se păruse mie sau îi auzisem spre dimineață glasul, îngânând în balcon o rugăciune monoton cântată, întreruptă și reluată de mai multe ori și apoi stinsă brusc, ca într-un plâns?)
M-am așezat în fața ei, la același birou, pe scaunul pregătit mai dinainte de Maitreyi. Am început a scrie mecanic, copiind titlurile cărților, fără să ridic ochii de pe fișe.
- Ai dormit bine? o întreb eu după câteva minute, ca să curm tăcerea.
- N-am dormit deloc, îmi răspunse calmă. M-am gândit că e timpul să pleci din casa noastră. De aceea te-am și chemat...
Încercai s-o întrerup, dar Maitreyi avu un gest de disperată implorare, și o lăsai să vorbească, din ce în ce mai turburat și mai surprins de cele ce ascultam. Vorbea jucându-se cu condeiul pe o coală de hârtie, fără să mă privească, desenând și ștergând, scriind rânduri pe care nu le puteam citi, făcând semne și figuri pe care nu le înțelegeam. Jocul acesta mi-a amintit începuturile prieteniei noastre și cele dintâi lecții de franceză. Aș fi vrut s-o întrerup, ca să-i spun câte greșeli făcuse în biletul de aseară, dar mi-am surprins josnicia acestui umor și am tăcut. Nici vreme de reflecții melancolice nu aveam. Maitreyi îmi spunea lucruri pe care nu știam cum să le cred. Mă tulburau și mă surprindeau, jignindu-mă și în orgoliul, și în certitudinea mea. Niciodată nu o ascultasem vorbind atât de mult singură, fără să schimbe subiectul, fără să mă întrebe, fără să aștepte răspuns sau comentarii. Parcă ar fi vorbit într-o odaie goală. Eu nu mai eram.
Înțeleg această monotonie, această lipsă de entuziasm. Eu sunt o persoană ușor influențată de emoțiile sale, așa că dacă sunt fericită, vorbesc mult și dacă sunt tristă, nu mai vreau să îmi exprim emoțiile. Nu este prea bine, pentru că persoanele care fac acest lucru se închid în ele fix în momentele în care au nevoie de confort. Dar confortul acesta poate veni și din obiceiuri. Maitreyi se refugia în scris și desen în acest fragment. Eu mă refugiez în muzică și în cărți. Îmi place să știu că atunci când nu vreau să fiu singură cu gândurile mele, pot face o activitate până acestea se mai calmează. Cred că și Maitreyi se gândea mult, și de aceea avea nevoie de ceva care să o calmeze.
Au început de atunci altfel de zile. Despre fiecare din ele aș putea scrie un caiet întreg, într-atât erau de bogate și într-atât au rămas de proaspete în amintirea mea. Ne aflam pe la începutul lui august, în vacanță. Rămâneam aproape tot timpul împreună, eu retrăgându-mă în odaia mea numai ca să mă schimb, să scriu în jurnal și să dorm. Restul timpului învățam împreună, căci Maitreyi se pregătea în particular pentru Bachelor of Arts, și eu o ajutam. Ceasurile noastre de atunci, ascultând comentariile Shakuntalei, unul lângă altul, pe covor, nepricepând un singur cuvânt din textul sanscrit, dar șezând alături de Maitreyi, pentru că îi puteam strânge pe furiș mâinile, o puteam săruta pe păr, o puteam privi și necăji, în timp ce profesorul, un pandit miop, îi corecta traducerea sau răspunsurile la chestionarul gramatical. Cum îmi interpreta ea pe Kalidasa și cum găsea în fiecare vers de dragoste un amănunt din dragostea noastră tăinuită. Ajunsesem să-mi placă numai ceea ce îi plăcea și ei; muzica, poezia, literatura bengaleză. Mă străduiam să descifrez în original poeziile vaishnave, citeam emoționat traducerea Shakuntalei, și nimic din cele ce mă interesau odinioară nu mai îmi reținea acum atenția. Priveam rafturile cu cărțile de fizică fără nici un fior. Uitasem tot, în afară de munca mea (pe care o sfârșeam în silă, așteptând să mă întorc mai curând acasă) și de Maitreyi.
Câteva zile după mărturisirea noastră veni să-mi spună că mi-a ascuns atunci ceva. Eram atât de infatuat de siguranța dragostei Maitreyiei și de voluptatea care mă cuprindea întotdeauna în apropierea ei, încât o luai îndată în brațe și începui s-o sărut.
- Trebuie să mă asculți, repetă ea. Trebuie să știi tot. Tu ai mai iubit vreodată așa, ca acum?
- Niciodată, răspunsei repede, fără să știu dacă mint sau exagerez numai.
(De altfel, ce erau acele dragoste efemere și senzuale din tinerețea mea, alături de patima asta nouă, care mă făcea să uit tot și să mă mulez după sufletul și vrerile Maitreyiei?)
Această fază chiar nu mi-a plăcut. Tânărul se scuză în gândul lui, când putea fi sincer. Maitreyi a fost foarte sinceră, povestindu-i apoi despre un copac de care a fost îndrăgostită. Cred că merita să știe că nu era prima iubire a lui, chiar dacă a fost cea mai importantă. O relație este clădită pe comunicare.
