Portretul lui Dorian Gray - Oscar Wilde, Editura Humanitas, 2022
traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian
Totuși știau că adevărata piatră de încercare a Julietei era scena balconului din actul al doilea. Au așteptat să-l vadă. Dacă dădea greș și aici, însemna că nu era nimic de capul ei.
Când a apărut în lumina clarului de lună arăta splendid. Un fapt care nu putea fi contestat. Dar jocul ei scenic era de nesuportat și, pe măsură ce piesa înainta, era tot mai prost. Gesticulația era absurd de artificială. Vorbea pe un ton exagerat de declamator. Frumosul pasaj:
De nu mi-ar pune noaptea văl pe față,
Obrajii feciorește-ar rumeni
De cele ce ți-am spus în noaptea asta.
Obrajii feciorește-ar rumeni
De cele ce ți-am spus în noaptea asta.
a fost declamat cu precizia penibilă a unei eleve de școală învățate să recite de către o profesoară mediocră. Când s-a aplecat peste balcon și a ajuns la minunatele versuri:
Deși mă faci ferice,
Nu pot de legământu-ți să mă bucur
Acum: e prea năvalnic, prea nesocotit
Prea ca un fulger care cât zici "fulger"
A și pierit. Iubite, noapte bună
În boarea verii cea pârguitoare
Al dragostei boboc va da în floare
Când ne vedea-vom iar.
Nu pot de legământu-ți să mă bucur
Acum: e prea năvalnic, prea nesocotit
Prea ca un fulger care cât zici "fulger"
A și pierit. Iubite, noapte bună
În boarea verii cea pârguitoare
Al dragostei boboc va da în floare
Când ne vedea-vom iar.
a rostit cuvintele mecanic, de parcă nu aveau nici un sens pentru ea. Nu din pricina nervozității. Dimpotrivă, departe de a fi emoționată, părea perfect stăpână pe sine. Era, pur și simplu, proastă interpretarea. Eșec total.
Până și spectatorii de rând, necultivați, din sală și de la galerie păreau să-și fi pierdut interesul. Se foiau, vorbeau cu glas tare între ei, fluierau. Administratorul evreu, care stătea la capătul balconului, bătea din picioare și înjura furios. Singura persoană liniștită era fata.
Când știi că ceva s-a terminat, ce rost mai are să îți pese? Mintea ei nu mai era acolo. Plecase în alte visuri, în altă lume. Voia mai mult, ceva doar al ei.
Când s-a terminat actul al doilea, a izbucnit o furtună de fluierături, Lordul Henry s-a ridicat și și-a îmbrăcat pardesiul.
- Dorian, e frumoasă foc, dar nu știe să joace. Hai să plecăm.
- Eu rămân până la sfârșitul piesei, a răspuns băiatul, pe un ton dur, amar. Îmi pare nespus de rău, Harry, că te-am făcut să pierzi o seară. Vă rog pe amândoi să mă scuzați.
- Dragul meu Dorian, eu cred că domnișoara Vane e bolnavă, l-a întrerupt Hallward. O să venim într-o altă seară.
- Aș vrea eu să fie bolnavă, a replicat Dorian, dar mi se pare pur și simplu împietrită, rece. E complet schimbată. Cu o seară înainte a fost o mare artistă. În seara asta e doar o actriță mediocră, banală.
- Nu vorbi așa despre o persoană pe care o iubești, Dorian. Iubirea e un lucru mai minunat decât Arta.
- Amândouă nu sunt decât simple forme de imitație, a remarcat Lordul Henry. Dar haideți să plecăm. Dorian, nu trebuie să mai rămâi aici. Actoria proastă e demoralizantă. Și apoi, nu cred că ți-ai dori ca soția ta să joace teatru. Așa că ce importanță are că face din Julieta o păpușă de lemn? E foarte frumoasă, dar dacă înțelege din viață cât înțelege din teatru, o să reprezinte încă o experiență adorabilă. Nu există decât două categorii de oameni care sunt cu adevărat fascinanți: cei care știu absolut totul și cei care nu știu absolut nimic. Dumnezeule mare, băiete, nu fă mutra asta tragică! Secretul tinereții veșnice este să nu pui niciodată la inimă vreo emoție neplăcută. Vino la club cu mine și cu Basil. O să fumăm și o să bem în cinstea frumuseții domnișoarei Sibyl Vane. E frumoasă. Ce altceva îți mai trebuie?
- Pleacă, Harry, a strigat băiatul. Vreau să fiu singur. Basil, trebuie să pleci și tu. Ah! Nu vă dați seama că mi se frânge inima?
Lacrimi fierbinți i-au umplut ochii. Buzele îi tremurau, s-a repezit în fundul lojii, s-a rezemat de perete și și-a ascuns fața în mâini.
- Basil, hai să mergem, l-a îndemnat Lordul Henry, cu o ciudată undă de tandrețe în glas, și cei doi tineri au ieșit împreună.
Rana cugetului îi sângeră lacrimi.
Năzuințe spulberate;
Prin care vedea-o pe ea
Oh, tu ochi al oamenilor.
Tu te spulberi, mereu,
Căci nu ești al meu să fii,
Ci al celui de lângă.
Câteva momente mai târziu luminile rampei s-au aprins din nou și cortina s-a ridicat asupra celui de-al treilea act. Dorian Gray și-a reluat locul. Era palid, dar semeț și indiferent. Spectacolul se tărăgăna și părea interminabil. Jumătate din public plecase, bocănind din bocancii greoi și râzând. Era un adevărat fiasco. Ultimul act a fost jucat în fața unei săli aproape goale. Cortina s-a lăsat, însoțită de râsete și mârâieli.
Dorian Gray s-a repezit pe dată în spatele scenei, la cabine. Fata era singură, cu fața iluminată de o expresie de triumf. În ochii ei scânteia o flacără sublimă. Radia toată. Buzele întredeschise surâdeau închizând o taină, numai a ei.
Când a intrat tânărul, l-a privit cu infinită bucurie.
- Dorian, am jucat foarte prost în seara asta! i-a strigat.
- Mizerabil, i-a răspuns, privind-o uimit, oribil! A fost înfiorător. Ești bolnavă? N-ai idee cât de îngrozitor a fost. N-ai idee cât am suferit.
Fata a zâmbit.
- Dorian, i-a răspuns, alintându-i numele cu muzica lascivă a glasului, de parcă ar fi fost mai dulce ca mierea pe petalele roșii ale gurii ei. Dorian, ar fi trebuit să înțelegi. Dar acum înțelegi, nu-i așa?
- Ce să înțeleg? a întrebat el furios.
- De ce am jucat atât de prost în seara asta. De ce o să joc întotdeauna prost de acum înainte. Nu o să mai joc niciodată bine.
El a înălțat din umeri.
- Bănuiesc că ești bolnavă. Când ți-e rău nu trebuie să joci. Te faci singură de râs. Prietenii mei s-au plictisit. Eu m-am plictisit.
Negarea. Cât de prezentă este, de fapt, în viețile noastre? Cât de mult din perspectiva individului poate fi pusă sub semnul întrebării, din cauza tăgăduirii aspirațiilor nimicite?
Fata părea să nici nu-l asculte. Era transportată de bucurie. Părea cuprinsă de o stare extatică.
- Dorian, Dorian, înainte de a te cunoaște pe tine, teatrul era unica realitate din viața mea. Nu trăiam cu adevărat decât în teatru. Și aveam impresia că totul e real. Într-o seară eram Rosalinda, în seara următoare eram Portia. Fericirea Beatricei era fericirea mea, suferințele Cordeliei erau și ale mele. Credeam în tot ceea ce făceam. Actorii cabotini care-mi erau parteneri mi se păreau a fi niște idoli. Decorurile vopsite erau lumea mea. Nu cunoșteam altceva decât niște umbre, pe care le credeam reale. Și ai apărut tu - ah, frumosul meu iubit - și mi-ai eliberat sufletul din temnița în care era zăvorât. Tu m-ai învățat ce înseamnă în realitate realitatea. În seara asta, pentru prima dată în viața mea, am văzut cât de găunos era totul, prefăcătoria, impostura, superficialitatea de paradă în care am jucat. În seara asta, am devenit pentru prima dată conștientă că Romeo e respingător și bătrân și vopsit, că romanticul clar de lună din livadă e fals, că decorul e vulgar și că replicile pe care trebuie să le rostesc sunt ireale, nu sunt cuvintele mele, nu sunt ceea ce aș dori eu să spun. Tu mi-ai adus ceva mult mai măreț, ceva față de care arta nu-i decât o reflexie. Tu m-ai făcut să înțeleg ce înseamnă dragostea. Iubirea mea! Iubirea mea! Făt-Frumos! Prinț al vieții! M-am săturat de umbre. Tu însemni pentru mine mai mult decât ar fi putut însemna vreodată întreaga artă. Ce mă leagă pe mine de marionetele dintr-o piesă? Când am intrat în scenă în seara asta, nu puteam să înțeleg cum de se volatilizase totul din mine. Credeam că o să joc extraordinar. Am constatat că nu puteam face nimic. Dintr-odată, am înțeles în sufletul meu ce înseamnă toate astea. Și noua descoperire mi s-a părut admirabilă. Am auzit publicul fluierând și am zâmbit în sinea mea. Ce pot oamenii ăștia să știe despre o iubire ca a noastră? Ia-mă de aici, Dorian - ia-mă cu tine, du-mă acolo unde putem fi doar noi doi. Urăsc scena. Aș putea mima o pasiune pe care nu o simt, dar nu pot mima o pasiune care mă arde ca un foc. O, Dorian, Dorian, acum înțeleg ce înseamnă totul. Chiar dacă aș putea să joc, pentru mine ar fi o profanare să joc un rol de îndrăgostită. Tu mi-ai deschis ochii.
Cu cine începi, de fapt, tu, când ești atât de multe persoane? Joci rolurile altora, îi înțelegi, îi simți, iar apoi, propria ta viață pare, în comparație cu a lor, cât se poate de fadă. Astfel, noul, schimbă pe oricine, dă valoare oricui, măcar la început.
Tânărul s-a trântit pe canapea și și-a întors fața de la ea.
- Mi-ai ucis dragostea, a murmurat.
Ea s-a uitat la el mirată și a râs. El nu i-a răspuns. Fata s-a apropiat și cu degetele ei gingașe l-a mângâiat pe păr. A îngenuncheat lângă el și și-a apăsat buzele pe mâinile lui. El și-a retras mâinile și l-a străbătut un fior. Pe urmă a sărit în picioare și s-a îndreptat spre ușă.
- Da, a strigat, mi-ai ucis dragostea! Tu îmi stârneai imaginația. Acum nu-mi mai stârnești nici curiozitatea. Pur și simplu nu mai ai nici un efect asupra mea. Te-am iubit pentru că erai o minune, pentru că posedai geniu și intelect, pentru că tu dădeai realitate visurilor marilor poeți și dădeai formă și substanță umbrelor artei. Ai dat cu piciorul la tot. Ești superficială și proastă. Dumnezeule! Am fost nebun că te-am iubit! Ce neghiob am fost! Acum nu mai însemni nimic pentru mine. Nu vreau să te mai văd niciodată. Nu o să-ți mai pomenesc numele. Nu ai habar ce ai însemnat pentru mine, cândva... Da, cândva... Ah, nu suport nici să mă gândesc. Aș dori să nu te fi cunoscut niciodată. Ai mânjit romanța vieții mele. Ce puțin știi despre iubire, dacă poți afirma că îți ruinează arta! Fără arta pe care o aveai în tine ești un nimic. Te-aș fi făcut celebră, splendidă, plină de măreție! Lumea te-ar fi venerat și tu ai fi purtat numele meu. Și acum ce ești? O actriță de mâna a treia cu o mutră frumușică.
Fata se albise la față și tremura. Și-a încleștat mâinile și vocea părea să i se stranguleze în gât.
- Dorian, nu vorbești serios, a șoptit. Joci teatru.
- Teatru! Îl las în seama ta. Joci doar atât de bine! i-a răspuns el pe un ton amar.
Fata s-a ridicat și s-a apropiat de el, cu o expresie de durere sfâșietoare pe chip. Și-a pus mâna pe brațul lui și l-a privit în ochi. El a împins-o.
- Nu mă atinge! i-a strigat. Cu un geamăt surd s-a aruncat la picioarele lui și zăcea acolo ca o floare strivită sub tălpi.
- Dorian, Dorian, nu mă părăsi! șoptea. Îmi pare atât de rău că am jucat prost! Tot timpul mă gândeam numai la tine. O să încerc - ai să vezi că o să încerc. Dragostea mea pentru tine m-a copleșit atât de subit! Cred că niciodată nu mi-aș fi dat seama dacă nu m-ai fi sărutat - dacă nu ne-am fi sărutat. Sărută-mă din nou, dragostea mea! Nu mă lăsa! N-aș putea să îndur. O, nu pleca de lângă mine. Fratele meu... Nu, n-are nici o importanță. N-a vorbit serios. A glumit... Dar tu, vai! Nu mă poți ierta pentru seara asta? O să lucrez din greu și o să încerc să îmbunătățesc lucrurile. Nu fi crud cu mine pentru că te iubesc mai mult decât orice altceva de pe lume. În fond, numai o singură dată nu ți-am plăcut. Dar ai dreptate, Dorian. Ar fi trebuit ca artista din mine să fie mai tare! A fost o prostie din partea mea, dar nu m-am putut abține. O, nu mă părăsi, nu mă părăsi!
A înecat-o o criză de sughițuri de plâns. S-a ghemuit pe podea, ca o vietate rănită; Dorian Gray a privit-o cu ochii lui frumoși, iar buzele fin cizelate i s-au arcuit într-un zâmbet de dispreț. Oamenii pe care am încetat să-i mai iubim au întotdeauna ceva ridicol. Sibyl Vane i se părea absurd de melodramatică. Lacrimile și sughițurile ei de plâns îl iritau.
- Eu plec, a avertizat-o în cele din urmă, cu vocea lui clară și calmă. Nu vreau să fiu rău, dar nu pot să te mai văd. M-ai dezamăgit.
Cruzimea cu care a lăsat-o nu era doar o reflecție a superiorității, ci și a unui orgoliu rănit. Tragedia lui Sibyl nu era că juca la un teatru dintr-o mahala, ci că a ajuns un spectator al propriei vieți.
Ea continua să plângă încet; nu i-a răspuns, dar s-a târât mai aproape de el. Își întindea orbește mâinile micuțe, de parcă îi căuta prezența. El s-a răsucit pe călcâie și a ieșit din cabină. În câteva minute a lăsat teatrul în urmă.
Nici nu-și dădea seama încotro merge. Mai târziu și-a adus aminte că a rătăcit pe niște străduțe prost iluminate, pe lângă arcade părăginite, înfășurate în umbre tenebroase, pe lângă case din care izbucnea răul. Femei cu fețe grosolane și râsete dogite îl ademeneau. Bețivi se împleticeau înjurând și își vorbeau singuri, ca niște maimuțe. Copii grotești se înghesuiau de-a valma în praguri, țipete și înjurături răzbăteau din curțile sinistre.
