Anul pierdut - Katherine Marsh, Editura Arthur, 2024
Traducere din limba engleză de Alexandru Macovei
Primul lucru pe care l-am văzut au fost mănușile noastre de baseball. A mea era cuibărită înăuntrul celei mari, a tatei. Iar vederea lor m-a făcut să mă gândesc cum a fost toamna trecută, pe vreme asta. Eram cu tata în parcul Prospect, unde erau tone de oameni- niciunul nu purta mască sau vizieră de protecție și nici nu săreau în tufișuri ca să se ferească din calea trecătorilor. Se stătea, în schimb, la picnic, erau aclamați niște copii mici care jucau fotbal, se schimbau saluturi, iar câinii erau lăsați să se amușine unul pe altul. Tata și cu mine aruncam lejer mingea de la unul la altul, fără să vorbim, bucurându-ne pur și simplu de sunetul pe care îl scotea mingea când se lovea de mănușile noastre, bucurându-ne de soare, de mirosul de frunze uscate. Dup-aia am mers pe jos până la Peppino, pizzeria asta care ne place amândurora, unde i-am văzut la televizor pe cei de la Yankees zdrobind echipa Red Sox și-am ras o pizza extra large cu pepperoni.
Amintirea zilei ăleia mi-a pus o gheară în piept. Am ridicat mănușile și le-am scos una dintr-alta. Atunci am observat ce se afla sub ele: Arcul de Lumină.
Cred că toți ne aminteam cu drag de zilele în care ieșeam afară înainte de pandemie, mai ales copiii. Îmi pare rău că Matthew nu își vedea tatăl, fiindcă era plecat la muncă. Știu cum este, pentru că tatăl meu a fost plecat fix când a început pandemia, și eu eram mai mică decât Mattie.
.....
Îmi pare rău, Mattie. Știu că e greu să fii blocat în casă, fără să-ți vezi prietenii sau să mergi la școală.
"Sau să te văd pe tine", mi-am zis eu în gând, dar n-am vrut s-o rostesc cu voce tare. Mi-era teamă să nu mă podidească și pe mine plânsul ca pe GiGi. Brusc, m-am întrebat dacă această Helen, oricine-o fi fost ea, nu cumva o părăsise și ea pe GiGi.
- Ai mult de muncă? Am întrebat eu.
Trebuia să schimb subiectul. Din fericire, tata era mereu mai mult decât încântat să vorbească despre serviciul lui.
- Non-stop. Ieri am făcut o vizită la una dintre cele mai aglomerate unități COVID din oraș. A fost devastator...
A continuat să îndruge chestii despre doctorii surmenați și pacienții care se revarsă pe holurile spitalelor. Și deși totul era oribil, părea mândru că se afla în prima linie.
- Dar ești în siguranță? l-am întrerupt eu, dându-mi seama că probabil vorbeam ca mama.
- Absolut! A trebuit să port costum de protecție - și m-am simțit ca un astronaut.
Am încercat să mă simt liniștit.
- Ascultă, Mattie, m-am gândit, continuă el. Cu pandemia asta, noi chiar trăim istoria pe bune. Adică nepoții tăi o să te întrebe într-o bună zi despre asta. Te-ai gândit să ții un jurnal?
Înțeleg că tatăl avea intenții bune, dar nu îl ajuta pe fiul său. Matthew nu voia să scrie, nici nu îi plăcea. În plus, cred că ar fi scris multe lucruri negative, fiindcă nici eu nu eram fericită când eram blocată în casă.
......
Tata stătea pe o latură a mesei din bucătărie, iar eu pe cealaltă, înfruntându-ne cu privirea ca doi adversari într-o partidă de șah. Doar că între noi nu se afla o tablă de șah, ci o farfurie cu sarmale.
- Mănânc-o! zise el în ucraineană.
M-am zgâit la acel boț de un verde-cenușiu spălăcit care adăsta într-o băltoacă de lichid portocaliu închegat. Chiar și când erau fierbinți, uram gustul frunzelor ăstora veștejite, cu miasma lor de transpirație, orezul lipicios și carnea tocată dinăuntru. Dar era aproape 9 seara - cu mai mult de două ore peste ora cinei - iar sarmaua se răcise.
- Nu.
Tata ar fi putut să mă convingă să ne încheiem confruntarea - ar fi putut spune "Mama și-a petrecut toată ziua gătind" sau "Doar câteva guri scumpo". Dar pur și simplu nu era genul ăla de părinte. Izbi cu pumnul în masă, făcând farfuria să zăngănească.
Acest fragment este din capitolele din perspectiva lui Helen. Nu vă spun cine este ea, fiindcă este mai interesant dacă aflați atunci când citiți cartea.
Poate că acest moment pare drăguț, dar tatăl nu o lasă pe fată să plece până când ultima sarma este mâncată. Helen urăște gustul sarmalelor, dar știe că dacă nu o mănâncă și pe cea rămasă, tatăl ei nu o va lăsa să plece de la masă.
......
A doua zi, când m-am dus în camera lui GiGi, n-am început imediat să cotrobăi prin cutiile ei. Am montat în schimb boxa noastră Sonos și am căutat pe telefon unul dintre compozitorii din colecția ei de discuri. Avea un nume din ăsta rusesc complicat și mi-a luat o grămadă să-l scriu cât de cât corect, dar într-un final mi-au apărut în căutări concertele lui de pian. Habar n-aveam pe care să-l aleg, așa că am selectat doar Concertul pentru pian numărul unu și am apăsat PLAY.
În tot timpul ăsta, GiGi mă urmărise cu coada ochiului. Era practic scufundată în pat. Cum nu purta obișnuitul ei turban, smocuri de păr alb-gălbui i se ițeau dezordonat din loc in loc, de parcă s-ar fi zvârcolit toată noaptea.
O explozie de alămuri a umplut toată încăperea, urmată de niște viori, apoi o serie de acorduri puternice și înfipte de pian. Era o muzică foarte dramatică, oarecum furioasă, nu chiar genul pe care îl căutam. Aproape că am apăsat pe PAUZĂ când am observat-o pe GiGi. Ținea ochii strâns închiși și mâinile împreunate, de parcă ar fi ascultat cu toată forța de care era în stare. Brusc, muzica a căpătat amploare și s-a destins și am auzit un bâzâit ascuțit și aspru. Mi-a luat o secundă să-mi dau seama că venea dinspre GiGi. Fredona linia melodică.
Am ascultat întregul concert. A și ținut o grămadă - peste o jumătate de oră. Mie nu mi-a plăcut, dar îmi dădeam seama că lui GiGi da. Mi-a făcut plăcere să o privesc. Era chiar prinsă, așa cum sunt eu când joc Zelda. A continuat să fredoneze, cu ochii strâns închiși. De-abia după ce pianul încheiase o serie nebună de game si viorile cântaseră ultimele note, iar piesa ajunsese în sfârșit la final, a deschis și ea ochii și și-a descleștat mâinile. Iar avea ochii in lacrimi. Dar de data asta se uita chiar la mine, nu în altă parte.
Acesta este efectul tăcut pe care îl are muzica asupra oamenilor. Ne aduce aminte de trecut. Fie el bun sau nu chiar, muzica ne face să simțim ceva, ceva pe care poate că nu îl simțim prin alt intermediu. Cred că acesta este darul nostru, al tuturor. Fiindcă eu fără muzică, nu știu cine aș fi.
.....
- Ești bine?
- Mdaa, am răspuns eu din reflex.
- Dar in clipa aia mi-am dat seama că acum aveam ocazia să îi arăt - cum spusese și tata - că sunt și eu o persoană adevărată, care are o inimă.
- Nu.
GiGi a închis televizorul. M-aș fi simțit mai bine să vorbesc cu reclamele desfășurându-se în continuare în fundal. Acum părea prea liniște. Nu m-a întrebat care era problema, însă era prea limpede după modul în care mă fixa cu privirea că aștepta să îi spun mai multe.
- Mi-e dor de prietenii mei, am zis. Mi-e dor să ies din casa asta. Chiar și de școală.
- De tatăl tău, a adăugat ea.
Nu trebuia să fii chiar Sherlock Holmes ca să-ți dai seama de asta, dar tot am fost surprins. Era o ușurare să nu fiu nevoit să spun chiar eu, doar să dau din cap.
- Și mie mi-e dor de al meu, a zis ea.
- Trebuie să fi murit acum mult timp, am zis și imediat m-am simțit ca un idiot.
Normal că dorul de părinți nu-i părăsește niciodată pe oameni. Dar GiGi nu s-a supărat.
- De mult, a recunoscut ea.
- Câți ani aveai?
GiGi șovăi:
- Eram mai tânără decât tine. Dar nu cu mult.
Mi l-am imaginat pe tata într-un salon de COVID franțuzesc, cu tuburi ieșindu-i din gură. Ochii mi s-au umezit, însă n-am vrut să închei conversația când de-abia își dăduse drumul la limbă, așadar m-am prefăcut că aveam ceva în ochi.
- Ce s-a întâmplat cu el? am întrebat.
Dar GiGi n-a răspuns. Mă întrebam dacă nu cumva murise într-o molimă oribilă și nu voia să mă înspăimânte.
- De vârsta ta în poza aia, a zis ea.
Mi-a luat o clipă să pricep:
- Erai de vârsta mea în poza aia?
- Da.
- Super, am zis, dar mă simțeam și mai entuziasmat de faptul că adusese singură vorba de poză. Pot s-o mai văd o dată?
Mă așteptam să zică nu, dar a arătat înspre vechea cutie:
- Adu-o încoace.
Încă mă mai temeam să nu se răzgândească, aproape că m-am prăvălit pe jos grăbindu-mă să ajung la cutie și să scot poza dinăuntru. Uitându-mă iarăși la ea, m-a izbit tristețea care se citea în ochii tinerei GiGi.
- Tatăl tău murise deja când ai făcut poza asta? am întrebat.
A încuviințat.
Cred că tatăl lui GiGi este foarte important în poveste. Urmează să văd...
