Există o urgență: actualitatea.
Pare o tautologie, dar nu e: actualitatea nu este evidența, așa cum am putea crede, ci uneori - dacă nu cel mai adesea - dimpotrivă. Acum actualitatea forțează (în primul rînd la propriu: cu forța propriu-zisă) evidența, cu care noi nu sîntem obișnuiți - și tocmai astfel apare urgența: urgența ne-obișnuită de a vedea, de a ne vedea, de a ne "obiectiva" ca să înțelegem.
De unde rolul artei - de de(s)prindere de sine, de (contra)înstrăinare salvatoare, dez-alienantă -, cu care însă trebuie să ne fi obișnuit deja, în mod continuu, pedagogic, continuu, ca simulare a stării de urgență, a actualității ca urgență. Arta simulează extraordinarul în obișnuit pentru a ne preveni și obișnui cu posibilitatea și chiar permanenta iminență a ne-obișnuitului.
Adică exact a ceea ce trăim, într-un rarisim izomorfism devenit suprapunere și coincidență, în sine și ca atare catastrofale, între individual (personal) și planetar, între individ și umanitate, și nu doar atît, tot ce e viu și tot ce e resursă sau soclu (de orice fel) al (posibilității) viului (viul începe să-și pună întrebări asupra posibilității sau chiar eventualității, a non-necesității sale dezvăluite, devenite evidentă). Aliniere sub pericol, prin amenințare, a tuturor nivelurilor și registrelor care trebuie să rămînă armonice, nu aliniate.
Există deci o urgență: actualitatea.
Parcă niciodată nu am avut mai multe mijloace și mai puțină putere. Niciodată? Nu: referitor, istoric, la starea și stadiul mijloacelor, întotdeauna, sau deseori. Acum, însă, din nou.
Și asta pentru că tehnica (adică mijloacele) este tehnologie de putere. Tehnica înseamnă tocmai distribuirea asimetrică, inegală, de putere. Tehnică: dobîndire de putere simultan, în paralel cu lipsire de putere. S-ar putea considera că puterea este infinit-finită, un joc cu sumă nulă: oricît ar putea crește, rămîne finită, distribuția contează. Adică pare - la fel ca profitul - infinită tocmai pentru că este repartizată de o singură parte - tocmai prin intermediul tehnicii care constituie doar una dintre tehnologiile de putere. Tehnica este doar una dintre tehnologiile de putere, indispensabilă, dar nu unică.
Tehnica este bifacială, dar în mai multe sensuri. Pe o față, pierdere de putere; pe cealaltă, acumulare de putere, producție constantă și accelerată de profit-putere. Sau (în același timp): pe o față (pentru "noi"), gadget, joc, ludism, infantilizare, distragere și capcană; pe cealaltă, concentrare, focalizare, țintire, tehnologie politico-economică, motor de putere.
Dispariția, azi, aproape în totalitate, a seriozității și a gravității (datorată, poate, nu doar etimologic, negării infantile a gravitației Planetei, dorinței și voinței cosmic-acosmizante - cosmosul ca ruptură și negare a atracției universale - de evadare și zbor hors sol și off ground), încurajarea grandomaniei și a infantilismului. Cu cît mai multă tehnică, cu atît mai mult infantilism.
Care ar fi prin urmare actualitatea: lipsa de actualitatea, in-actualitatea, anti-actualul, împotrivirea la actualizare.
Lumea - adică umanitatea și planeta-gazdă, nu proprietate - este supusă presiunii disruptive a luptei dintre fosile și pentru fosile: America lui Trump în alianță cu Israelul lui Netanyahu împotriva Iranului fundamentalist.
Războiul este o extremă care ne scoate în afară și trebuie scoasă, lăsată în afară pentru că este purtat între extreme. De fapt, taberele adevăratului război actual sînt 1) inactualitatea actualelor puteri care conduc actual SUA și Israel și 2) lumea, "restul" lumii, restul care e întotdeauna lumea, lumea ca fiind ceea ce rămîne, lumea-rest și, acum, din nou, lumea-resturi. Războiul este între război și lume, care înseamnă muncă și producție, adică artă, producere și reproducere, între-ținere a viului și a soclurilor, a "materiilor" de transformare ale acestuia.
Cine deci se luptă cu cine: fosilele, vechiturile între ele. Moartea-energie, energia uciderii. Necropolitică și chiar fecalo-politică: politică a fecalelor. Coprolitică.
Nimic nou la orizont, nimic bun, nimic bine.
Viața însăși este din nou evident, adică urgent politică. Respirația însă este din nou în mod evident-urgent politică. Iar viața, o posibilitate și chiar o eventualitate, în niciun caz o necesitate.
Europa este din nou, azi, dar pe dos, lumea: ca obiect, nu ca subiect, ca țintă, nu ca țintaș.
Europa: o bogăție și o capacitate blocate, un potențial de nou care însă se poate autodistruge tocmai din cauza forței care este și care este blocată. Europa poate să implodeze, să se prăbușească fără să se fi construit efectiv.
Acum deocamdată (adică chiar acum, acum strict) fără mîine. Un doar mîine din resturi, al resturilor. Prin ultra-urgentarea și biper-contra-accelerarea politică a transformărilor resturilor de pe urma războiului și consumului în energie creatoare, prin re-pozitivaarea (răsturnarea afirmativă) a necropoliticii fosilelor în energie politică creatoare de nou.
Răsturnarea politicii strict și de mult actuale a resurselor fosile.
Va urma. Trebuie să urmeze. Nu se poate fără urmări și fără urmare.
Pare o tautologie, dar nu e: actualitatea nu este evidența, așa cum am putea crede, ci uneori - dacă nu cel mai adesea - dimpotrivă. Acum actualitatea forțează (în primul rînd la propriu: cu forța propriu-zisă) evidența, cu care noi nu sîntem obișnuiți - și tocmai astfel apare urgența: urgența ne-obișnuită de a vedea, de a ne vedea, de a ne "obiectiva" ca să înțelegem.
De unde rolul artei - de de(s)prindere de sine, de (contra)înstrăinare salvatoare, dez-alienantă -, cu care însă trebuie să ne fi obișnuit deja, în mod continuu, pedagogic, continuu, ca simulare a stării de urgență, a actualității ca urgență. Arta simulează extraordinarul în obișnuit pentru a ne preveni și obișnui cu posibilitatea și chiar permanenta iminență a ne-obișnuitului.
Adică exact a ceea ce trăim, într-un rarisim izomorfism devenit suprapunere și coincidență, în sine și ca atare catastrofale, între individual (personal) și planetar, între individ și umanitate, și nu doar atît, tot ce e viu și tot ce e resursă sau soclu (de orice fel) al (posibilității) viului (viul începe să-și pună întrebări asupra posibilității sau chiar eventualității, a non-necesității sale dezvăluite, devenite evidentă). Aliniere sub pericol, prin amenințare, a tuturor nivelurilor și registrelor care trebuie să rămînă armonice, nu aliniate.
Există deci o urgență: actualitatea.
Parcă niciodată nu am avut mai multe mijloace și mai puțină putere. Niciodată? Nu: referitor, istoric, la starea și stadiul mijloacelor, întotdeauna, sau deseori. Acum, însă, din nou.
Și asta pentru că tehnica (adică mijloacele) este tehnologie de putere. Tehnica înseamnă tocmai distribuirea asimetrică, inegală, de putere. Tehnică: dobîndire de putere simultan, în paralel cu lipsire de putere. S-ar putea considera că puterea este infinit-finită, un joc cu sumă nulă: oricît ar putea crește, rămîne finită, distribuția contează. Adică pare - la fel ca profitul - infinită tocmai pentru că este repartizată de o singură parte - tocmai prin intermediul tehnicii care constituie doar una dintre tehnologiile de putere. Tehnica este doar una dintre tehnologiile de putere, indispensabilă, dar nu unică.
Tehnica este bifacială, dar în mai multe sensuri. Pe o față, pierdere de putere; pe cealaltă, acumulare de putere, producție constantă și accelerată de profit-putere. Sau (în același timp): pe o față (pentru "noi"), gadget, joc, ludism, infantilizare, distragere și capcană; pe cealaltă, concentrare, focalizare, țintire, tehnologie politico-economică, motor de putere.
Dispariția, azi, aproape în totalitate, a seriozității și a gravității (datorată, poate, nu doar etimologic, negării infantile a gravitației Planetei, dorinței și voinței cosmic-acosmizante - cosmosul ca ruptură și negare a atracției universale - de evadare și zbor hors sol și off ground), încurajarea grandomaniei și a infantilismului. Cu cît mai multă tehnică, cu atît mai mult infantilism.
Care ar fi prin urmare actualitatea: lipsa de actualitatea, in-actualitatea, anti-actualul, împotrivirea la actualizare.
Lumea - adică umanitatea și planeta-gazdă, nu proprietate - este supusă presiunii disruptive a luptei dintre fosile și pentru fosile: America lui Trump în alianță cu Israelul lui Netanyahu împotriva Iranului fundamentalist.
Războiul este o extremă care ne scoate în afară și trebuie scoasă, lăsată în afară pentru că este purtat între extreme. De fapt, taberele adevăratului război actual sînt 1) inactualitatea actualelor puteri care conduc actual SUA și Israel și 2) lumea, "restul" lumii, restul care e întotdeauna lumea, lumea ca fiind ceea ce rămîne, lumea-rest și, acum, din nou, lumea-resturi. Războiul este între război și lume, care înseamnă muncă și producție, adică artă, producere și reproducere, între-ținere a viului și a soclurilor, a "materiilor" de transformare ale acestuia.
Cine deci se luptă cu cine: fosilele, vechiturile între ele. Moartea-energie, energia uciderii. Necropolitică și chiar fecalo-politică: politică a fecalelor. Coprolitică.
Nimic nou la orizont, nimic bun, nimic bine.
Viața însăși este din nou evident, adică urgent politică. Respirația însă este din nou în mod evident-urgent politică. Iar viața, o posibilitate și chiar o eventualitate, în niciun caz o necesitate.
Europa este din nou, azi, dar pe dos, lumea: ca obiect, nu ca subiect, ca țintă, nu ca țintaș.
Europa: o bogăție și o capacitate blocate, un potențial de nou care însă se poate autodistruge tocmai din cauza forței care este și care este blocată. Europa poate să implodeze, să se prăbușească fără să se fi construit efectiv.
Acum deocamdată (adică chiar acum, acum strict) fără mîine. Un doar mîine din resturi, al resturilor. Prin ultra-urgentarea și biper-contra-accelerarea politică a transformărilor resturilor de pe urma războiului și consumului în energie creatoare, prin re-pozitivaarea (răsturnarea afirmativă) a necropoliticii fosilelor în energie politică creatoare de nou.
Răsturnarea politicii strict și de mult actuale a resurselor fosile.
Va urma. Trebuie să urmeze. Nu se poate fără urmări și fără urmare.