Din păcate, istoria independenței (măcar declarate) a artei față de stat este foarte recentă, abia arta modernă, începînd din secolul al XIX-lea (în special prin cei trei eroi declarați de către Pierre Bourdieu: Baudelaire, Flaubert și Manet), reușind să se autonomizeze (măcar declarativ, ca voință și tendință) din punct de vedere economic și politic față de stat. În istoria ei pre-modernă, dar glorioasă, arta a depins de politic, adică în special de biserică, dar nu numai. Or, noi, azi, trebuie să încercăm să ducem proiectul de modernitate - arta ca o contra-economie și ca o contra-politică independentă - mai departe, cît mai departe, adică să-l apărăm și să luptăm permanent pentru el. Și nu politicul instituit o va face, ci noi, artiștii, trebuie să ne păzim să cădem în plasa instrumentalizării, adică a utilizării și exploatării politice. Tentația oamenilor politici instituiți de a subordona și a utiliza arta, de a se împopoțona cu ea nesocotind-o, este mare și permanentă, are în urmă o lungă istorie și constituie o tentație permanentă, adică o imensă inerție.
Nu de la omul politic trebuie deci să aștepte artistul să nu-l înjosească și umilească transformîndu-i produsele în artă oficială sau în armă de război, făcînd arta complice la asuprirea altora, la promovarea unor adevăruri partizane. Nu: artistul trebuie să fie primul care veghează asupra propriei arte, adică, de multe ori, împotriva capcanelor întinse de stat prin comenzi, finanțări și expunere favorizantă, în dauna altor artiști (*).
Nu de la omul politic aflat la putere trebuie să așteptăm să nu se folosească ignobil de artă, ci de la artistul însuși, a cărui politică trebuie să fie neîncetat o contra-politică. Artistul este primul și poate chiar singurul responsabil pentru arta sa, care nu încetează odată cu terminarea operelor, ci privește și sociologia și politica acestora: felul în care pot fi folosite, unde, cum și de către cine sînt expuse și promovate. Doar aparent paradoxal, "autonomia esteticului" cuprinde toate contextele artei: unde expui, cine te plătește etc. Autonomia esteticului trebuie să fie nu reactivă și regresivă, ci invazivă și chiar agresivă: să încerce să-i influențeze și să-i educe ea pe ceilalți, în special pe oamenii politici, nu să se lase convinsă și, la fel ca tot omul "de rînd", mințită de aceștia.
Artistul este primul responsabil pentru utilizarea artei sale. Arta, repet, nu se termină unde se termină opera, ci presupune vigilență în ceee ce privește utilizarea ei. Iar tentația omului politic este mai curînd de a instrumentaliza, deci de a umili arta.
Pe scurt, păcat și de Durerea lor, și de Puterea lor - a tuturor. Durerea este a tuturor, puterea, doar a unora. Sau despre iliberalismul neoliberal al amestecului politică-adverstising-artă, din care pierd doar arta și oamenii, niciodată puterea și comerțul, de nicăieri.
Arta este și trebuie să rămînă singura și de multe ori ultima alături, cît mai aproape de oameni, de viața reală, cum se spune. Cel mai adesea, divulgînd minciunile oamenilor politici care doar se folosesc de suferințele și speranțele popoarelor.
Politica trădează aproape întotdeauna. Arta nu trebuie s-o facă niciodată. Arta este și de aceea trebuie să rămînă întotdeauna de partea celor mințiți de politică. Reamintindu-le permanent oamenilor politici adevăratele valori, singurele scopuri și chiar singurele mijloace admisibile ale politicii.
(* Din păcate, de multe, prea multe ori - pînă aproape de uzual - artiștii se lasă atrași în capcana oficialităților, în special prin finanțări și expunere, pentru a o lua înaintea colegilor lor în mod heterodox, adică prin "alipirea" sau "hibridarea" cu circuite nespecifice. Dar totul a fost deja descris, în amănunt, de Pierre Bourdieu.)
Nu de la omul politic trebuie deci să aștepte artistul să nu-l înjosească și umilească transformîndu-i produsele în artă oficială sau în armă de război, făcînd arta complice la asuprirea altora, la promovarea unor adevăruri partizane. Nu: artistul trebuie să fie primul care veghează asupra propriei arte, adică, de multe ori, împotriva capcanelor întinse de stat prin comenzi, finanțări și expunere favorizantă, în dauna altor artiști (*).
Nu de la omul politic aflat la putere trebuie să așteptăm să nu se folosească ignobil de artă, ci de la artistul însuși, a cărui politică trebuie să fie neîncetat o contra-politică. Artistul este primul și poate chiar singurul responsabil pentru arta sa, care nu încetează odată cu terminarea operelor, ci privește și sociologia și politica acestora: felul în care pot fi folosite, unde, cum și de către cine sînt expuse și promovate. Doar aparent paradoxal, "autonomia esteticului" cuprinde toate contextele artei: unde expui, cine te plătește etc. Autonomia esteticului trebuie să fie nu reactivă și regresivă, ci invazivă și chiar agresivă: să încerce să-i influențeze și să-i educe ea pe ceilalți, în special pe oamenii politici, nu să se lase convinsă și, la fel ca tot omul "de rînd", mințită de aceștia.
Artistul este primul responsabil pentru utilizarea artei sale. Arta, repet, nu se termină unde se termină opera, ci presupune vigilență în ceee ce privește utilizarea ei. Iar tentația omului politic este mai curînd de a instrumentaliza, deci de a umili arta.
Pe scurt, păcat și de Durerea lor, și de Puterea lor - a tuturor. Durerea este a tuturor, puterea, doar a unora. Sau despre iliberalismul neoliberal al amestecului politică-adverstising-artă, din care pierd doar arta și oamenii, niciodată puterea și comerțul, de nicăieri.
Arta este și trebuie să rămînă singura și de multe ori ultima alături, cît mai aproape de oameni, de viața reală, cum se spune. Cel mai adesea, divulgînd minciunile oamenilor politici care doar se folosesc de suferințele și speranțele popoarelor.
Politica trădează aproape întotdeauna. Arta nu trebuie s-o facă niciodată. Arta este și de aceea trebuie să rămînă întotdeauna de partea celor mințiți de politică. Reamintindu-le permanent oamenilor politici adevăratele valori, singurele scopuri și chiar singurele mijloace admisibile ale politicii.
(* Din păcate, de multe, prea multe ori - pînă aproape de uzual - artiștii se lasă atrași în capcana oficialităților, în special prin finanțări și expunere, pentru a o lua înaintea colegilor lor în mod heterodox, adică prin "alipirea" sau "hibridarea" cu circuite nespecifice. Dar totul a fost deja descris, în amănunt, de Pierre Bourdieu.)