Strada este pavată cu piatră de râu, trotuarele au asfaltul mâncat. Pe latura din dreapta, din loc în loc calcanele unor clădiri sunt acoperite de vegetație scăpată de sub control.
Sunt străzi în cartiere liniștite al căror aer de abandon alimentează călătorii imaginare spre un trecut plin de parfum. Nu și asta. Casa din vârful unghiului are pe latura dinspre privitor două uși; cea mai înaltă pare de metal; lângă clanță, o pată dreptunghiulară mai închisă, poate o cutie de scrisori; frontonul ei circular are două sectoare de cerc cu geam, dintre care unul deschis. În cealaltă ușă, mai scundă, de lemn, sunt patru panouri de geam; o perdeluță, cu încrețituri la capete, acoperă două dintre ele și încă jumătate din al treilea, împiedicând vreun curios să privească înăuntru. La uși se ajunge de pe o mică platformă cu pereții roși și pătați, la care duc trei trepte. Asta să fie intrarea în casă?
O țeavă - de gaze? - urcă printre cele două uși, taie rezalitul ale cărui muchii sunt laturi ale chenarelor inegale ale celor două intrări și trece pe deasupra celei scunde pentru a străpunge zidul. Deasupra peretelui, frontonul e stricat.
Dacă exteriorul ți se arată astfel, fărâmițat și neîngrijit, cum ți-ai imagina interiorul? Un simplu adăpost, un loc unde nu te plouă și unde nu te omoară? O lume searbădă și posacă, în care toate obiectele sunt stinghere. Ce priviri ai putea avea aici? Ți le ferești ca să-ți încetinești propria fărâmițare.
