Romanul adolescentului miop - Mircea Eliade, Editura Litera, 1989
I. TREBUIE SĂ SCRIU UN ROMAN
Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de inspirație; trebuie să scriu, doar, viața mea, iar viața mi-o cunosc, și la roman mă gândesc de mult.
Uneori simt că dacă nu scriu, mă sufoc sub greutatea lucrurilor nespuse. Nu e vorba de "talent" sau de muze care coboară din cer, ci de o nevoie fizică, aproape biologică, de a-mi muta sufletul pe hârtie. Viața mea pare mică - o mansardă, niște ochelari prea groși și o singurătate care mă strânge de gât - dar pe foaia de hârtie, praful din cameră devine pulbere de stele. Să scrii despre tine nu e egoism, e singura metodă de a dovedi că exiști, că nu ești doar un nume într-un catalog, ci un univers care sângerează cerneală.
Dinu știe; păstrez caiete din clasa a IV-a, când aveam pistrui ca un ovrei și învățam chimie într-un laborator instalat în firida sobei. De câte ori mi se părea că trebuie să fiu întristat, scriam în Jurnalul meu. Și acel Jurnal de acum doi ani avea un "subiect": trebuia să se vădească într-însul viața unui adolescent suferind de neînțelegerea celorlalți. Dar adevărul era altul: Jurnalul mă măgulea și îmi alina dorul meu de răzbunare; răzbunare dreaptă împotriva celor care nu mă înțelegeau, credeam eu.
Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu, firește. Mă tem, însă, că viața mea - stinsă între copii și cărți - nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce nu am avut, tot ceea ce am dorit din mansardă, în înserări calde și tulburătoare, prețuiește mai mult decât anii tovarășilor mei risipiți în jocuri, în sărbători de familie și idile. Dar cititorii?... Înțeleg și eu că toată durerea unui adolescent miop nu va mișca nici un suflet dacă acest adolescent nu se va îndrăgosti și nu va suferi. De aceea, m-am și gândit la un personaj pe care la început îl numisem Olga. I-am povestit lui Dinu tot ceea ce ar trebui să aibă loc prin prezența acestei fete. Dinu m-a întrerupt și m-a rugat: dacă într-adevăr îi sunt prieten, să schimb numele eroinei în Laura.
M-am tulburat mult la început, pentru că nu știam cum să fie fata care va străbate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decât pe fetele cizmarului vecin, care în nici un caz nu pot trece într-un roman. Cea mai mare, Maria, era slabă și rea; își teroriza frații, fura caise verzi și țipa alergând după tramvaie. Cealaltă, Puica, era grasă și murdară. Nici una, nici alta nu puteau seduce un adolescent. Aceasta, nimeni n-o putea înțelege mai bine ca mine.
Dinu mi-a mărturisit că mă poate ajuta. A cunoscut atâtea fete, îmi spune. Dar cum aș putea scrie eu un roman cu o eroină cunoscută de Dinu? M-am hotărât să mă gândesc, în timp ce voi scrie, la vară-mea. De câteva săptămâni, de câte ori o întâlnesc, îi pun întrebări. Am vestit și pe Dinu că vară-mea se află sub observație.
- Dacă vrei să scrii un roman, m-a sfătuit ea, să-l faci pe erou frumos și bun. Și să-l cheme Silviu.
Când i-am spus titlul și subiectul romanului, nu i-a plăcut. Să fie doi eroi, unul frumos și altul urât, vrea ea. Iar titlul: Dragoste de copil sau Flori de primăvară sau La șaptesprezece ani. În zadar mi-au fost explicațiile: "Vally dragă, acesta e un roman cerebral, cu drame interioare" etc. În zadar. Și atunci i-am ascultat mărturisirile. Mi-au folosit, căci am învățat vocabularul fetelor. Și am cunoscut câte ceva din visurile, nostalgiile și tulburările ei. Parcă aș fi ascultat mărturisiri auzite de mult. Îmi aminteam că vară-mea nu se deosebește mult de eroinele din romane sau de acele pe care un suflet puțin exaltat și le închipuie. Dar pot eu ști că aceasta e vară-mea, aceasta care mi se dezvăluie la răstimpuri, antrenată de confesiuni?
Știu despre ea că visează să cunoască o prietenă mică și bună, care să aibă moșie, iar la moșie un frate brun și curajos. El le-ar întovărăși prin pădure, le-ar învăța să vâneze și le-ar spune "tu". Îmi mărturisește că i-ar plăcea să fie într-o noapte conacul călcat de hoți. Ea ar apuca revolverele și ar apărea în salon tocmai în clipa când fratele prietenei ar fi sugrumat de un țigan. Ar mântui viața fratelui și l-ar îngriji într-un dormitor alb, cu măsuța acoperită de sticluțe colorate. Părinții s-ar arăta recunoscători și i-ar lăsa singuri, zâmbind.
Vară-mea se oprește. Nu vrea să-mi spună dacă ea s-ar roși sau și-ar trage sfios mâna când fratele prietenei i-ar șopti, apropiindu-se: te iubesc!... Știu eu ce mai gândește vară-mea asupra băiatului brun și convalescent, vegheat de o soră mică și o prietenă frumoasă?...
Dar romanul trebuie scris. Mi-a spus și Dinu: "Cine va mai cuteza atunci să te lase corigent?" Se gândește, poate, cu bucurie la însemnătatea lui în roman. M-a rugat să se numească tot Dinu, și să-l fac melancolic. Încolo, pot scrie orice despre el. Stăruie chiar să scriu tot ce cred eu despre el. "Dar pe cine ar putea interesa aceasta?" gândesc eu, ca un adevărat autor de romane.
Îmi merge tot mai rău, de la o vreme, cu școala. Singura nădejde a rămas romanul care va apare în vitrine la toamnă. Corigent tot voi rămâne, dar pentru cea din urmă oară. Profesorii se vor teme de mine, mă vor respecta și se vor împotrivi în cancelarie când Vanciu va hotărî să mă lase corigent la matematică, iar Faradopol la germană.
Nu am avut deloc noroc săptămâna aceasta; și se apropie sfârșitul ultimului trimestru. Luni am dat extemporal la franceză, din "gramatică". Trollo dă, de șase ani, extemporale numai din "gramatică". Și, firește, nu am învățat nimic de șase ani. Am să iau și de data aceasta "insuficient", cum am luat ieri la germană, când Faradopol mi-a cerut să-i povestesc pe nemțește primul act din Nathan der Weise. Din clasa a II-a ne cere să povestim pe nemțește. Dar dacă nu ne-a învățat niciodată nemțeasca?...
Azi-dimineață pornisem melancolic spre școală. Înfrunziseră toți castanii și era senin, iar eu nu aveam nici o problemă scrisă. Mă gândeam: ar trebui să fug în Cișmigiu. Dar geanta m-ar fi umilit. Și apoi, mi-ar fi fost tot timpul teamă să nu fiu văzut de vreun profesor. Mă întristam aflând cât sunt, încă, de slab, de timid, de nehotărât. M-ar fi desfătat să am voința furtunoasă și să fug, să lucrez în porturi, să dorm în bărci, să cutreier țări.
E blestemul cititorului: să trăiești o mie de vieți, dar să fii blocat într-una singură, cea mai anostă. Inima mea e un marinar beat de libertate, dar picioarele mele merg cuminți spre școală, purtând o geantă plină de cărți care mă "umilesc" prin greutatea lor fizică și spirituală. Visez la porturi îndepărtate și la miros de sare, dar realitatea mea miroase a igrasie și a praf de cretă. Scrisul e singura mea barcă. Singura care mă poate duce undeva fără să părăsesc mansarda.
Dar eu mă mulțumeam să visez o izbândă târzie și să sfârșesc caietele Jurnalului. Pășeam îngândurat către școală. Dinu m-a ajuns din urmă și m-a strigat: doctore! Aceasta, pentru că sunt miop și citesc cărți cu coperte cenușii. El era fericit; îl ascultase Vanciu și rupsese un "suficient". Pe astăzi aveam patru probleme: ... grele și încurcate.
Atunci am schimbat vorba. I-am spus că romanul meu va avea patru sute de pagini și că va fi primul dintr-o serie ce se va numi Dacia Felix. Eu știu că n-am să scriu niciodată această serie. Pentru că trebuia, totuși, să uit problemele grele, i-am mărturisit că cel de-al doilea volum se va petrece într-un salon de coiffeur. Dinu a râs.
- Are să-ți vină greu, pentru că tu n-ai fost niciodată bărbier. Mai bine situează volumul al doilea într-o școală de fete.
Aici am protestat eu. I-am amintit că nu cunosc nici o elevă, afară de cele câteva din societatea noastră "Muza". Vară-mea, unicul izvor de inspirație, a urmat câțiva ani la călugărițe, dar se arată plictisită de câte ori o întreb asupra vieții din pension.
Am acceptat, totuși, să public la sfârșitul Romanului adolescentului miop un apel către elevele din cursul superior, prin care aș putea obține "jurnale", confesiuni și amănunte. Cu acest material cules "sur le vif" aș putea compune volumul al doilea.
Intrând în curtea liceului, a trebuit să uităm Romanul și să ne grăbim, ca să nu fim zăriți de pedagogul cel nou. Am alergat pe coridor, am sărit treptele patru câte patru. În clasă, mi-am luat locul din banca I, iar Dinu s-a strecurat, liniștit, în fund.
Eu nu am noroc. Alții au noroc și la fete, și la cărți, și la școală. Eu am renunțat bucuros la jocul cu fete și la jocul de cărți numai ca să am noroc la școală. Dar nu am.
Când sfârșisem de copiat de la un vecin cea dintâi și cea mai ușoară dintre cele patru probleme grele, intră Vanciu. Mie îmi piere tot curajul când îi zăresc catalogul cu scoarțe negre și entête alb. Vanciu saluta demn și îngăduitor, sigur de evidenta lui superioritate și de nenorocul nostru. De câte ori nu mi-am jurat eu, privindu-l cum intră, că voi studia pătimaș matematica numai ca să-i pot împotrivi aceeași privire senină și sigură... În gând - dacă sunt ascultat - îmi bat joc de pântecul pe care încearcă să și-l ascundă sub croiala vestei. Am aflat de mult că Vanciu e un Don Juan. Dacă aș fi femeie și l-aș avea tot profesor de matematică, sunt sigur că nu i-aș putea rezista. Mă stăpânește cu glasul, cu calmul, cu ochii și cu dezlegările problemelor. Mi-e ciudă că nu m-a pălmuit niciodată, ca să-l pot urî. Îmi spune numai "cap de lemn" de câte ori greșesc semnele algebrice; și "cap sec" de câte ori mă intimidez la tablă, fascinat de un desen geometric căruia trebuie să-i găsesc rost, valoare și dezlegare.
Matematica lui Vanciu nu e despre cifre, e despre putere. Stau în fața tablei negre și cercul ăla desenat cu cretă albă pare o poartă către un iad unde logica mea nu funcționează. E cumplit să fii un "cap de lemn" pentru cineva care vede universul în ecuații, în timp ce tu vezi universul în metafore. În timp ce el vrea valoarea lui x, eu mă întreb cum de o simplă bucată de cretă poate să scârțâie atât de tare, ca un strigăt de ajutor. Suntem două specii diferite: el trăiește în certitudini, eu trăiesc în dileme.
Am făcut rugăciunea, și eu mi-am dat seama că mă rugam, nu știu cui. Mă rugam ca Vanciu să întoarcă foaia catalogului și să asculte colegii de la sfârșitul alfabetului; sau să fie chemat la minister; sau să intre servitorul și să-i aducă o veste neașteptată, iar noi să avem întreaga oră liberă. Poate mă rugam și altceva.
Firește, m-a chemat cel dintâi la tablă, cu toate că nu eram singurul neascultat din clasă. Am pășit demn, cu caietul, cu creta și buretele. Nu voiam ca ceilalți să afle că mi-e teamă de Vanciu. De altfel, cum mă apropii de tablă, mă liniștesc. Panica piere din senin. Privesc calm ochii profesorului și, când și-i pleacă în caiet, zâmbesc îngăduitor celor din bănci.
- Câte probleme am avut?
- Patru.
- Unde sunt?
- N-am putut să le fac pe toate, răspund eu umilit și căutând disprețul privirilor lui Vanciu.
- Fă-o atunci pe prima. Știi enunțul?...
Nu-l știam. Dar am făcut semn că-l știu. Vanciu și-a întors scaunul către mine, și-a încrucișat brațele și aștepta. A înțeles, și a început să-mi dicteze:
- "Într-un cerc de rază R, zona născută de un arc, când cercul se învârtește în jurul unui diametru care trece printr-o extremitate a arcului, are ca bază un cerc, a cărui suprafață este egală cu sfertul zonei. Să se calculeze înălțimea x a zonei."
Nu știam de unde să încep. Nu pricepeam nimic și nici nu mă puteam gândi la problemă. Îmi fixasem privirea pe cele câteva cifre scrise la colțul tăbliei și începui a-mi frământa figura, ca să creadă Vanciu că-mi frământ mintea. În timpul acesta, eu gândeam: "Ei, al dracului!" și apoi pocneam din dinți. Era tot ce puteam face.
Vanciu mă socotise multă vreme imbecil și mă menajase. Poate a aflat, însă, că mă prefac, că nu învăț niciodată și, de atunci, nu se mai lăsa înduioșat de nătângia mea. Totuși, bâlbâielile, zăpăcelile și mimica simulată la tablă nu rămân fără efect; Vanciu îmi dă întotdeauna ajutor.
- Ei, nu merge?
- Avem un cerc...
Îmi adusei aminte că și în caiet făcusem unul, plimbând creionul pe marginea unui capac de călimară. Începui a construi cercul, și ștergeam mereu, ca să mai treacă din timp. Dar totul era zadarnic, pentru că nu știam problema.
- De ce nu înveți, mă?
- Învăț, domnule Vanciu, dar mă zăpăcesc...
- Cine învață bine....
- Eu învăț, domnule Vanciu...
- Nu mă întrerupe!... Cine învață bine, nu se zăpăcește...
- Știu, domnule Vanciu...
- Spune atunci.
- Știu, dar să vedeți...
- Repetă enunțul. Pauză lungă, în care timp băieții își țineau răsuflarea.
- La loc!...
M-am așezat în bancă, ușurat. În carnetul albastru, la ziua de 15 mai, Vanciu s-a iscălit sub un magistral și dureros de citeț "insuficient". Eu m-am prefăcut că urmăresc cu atenție și curiozitate calculele vecinului meu de catalog, un italian roșcat și miop, care se încăpățânează să nu poarte ochelari. Acela își știa lecția. Explica, explica, iar Vanciu îi striga la răstimpuri, exasperat:
- Lucrează, domnule!...
După ce a ieșit Vanciu, băieții m-au înconjurat și m-au întrebat, bucurându-se:
- Ce te faci, tipule?
Le-am răspuns că puțin îmi pasă, pentru că eu sunt eu, iar ei, simpli elevi dintr-a șasea reală. De câte ori sunt umilit, mă arăt superior și nu mă feresc de a le dovedi celorlalți întregul meu dispreț. Eu înțeleg că această reacțiune e copilărească, dar nu o pot îndepărta. Când mă liniștesc, mă mustru.
E o declarație de război, nu? Când ești umilit la tablă, când ești "insuficient" în fața unui om care te măsoară de sus, simți cum se aprinde în tine un foc rece. Nu e doar autoapărare, e o contraofensivă. Disprețul devine singura monedă cu care poți plăti restul lumii pentru că nu te vede așa cum ești.
M-am întors acasă împreună cu Dinu, și, pe drum, am plănuit capitole din roman. Nici nu voiam să mă gândesc la noul "insuficient", pe care mâine va trebui să-l arăt mamei. Socoteam amândoi că singura mea nădejde nu rămâne decât Romanul adolescentului miop, și că trebuie să mă apuc numaidecât de lucru.
Acum însă, după ce am scris atâtea pagini în caietul meu, nu mai am curajul să încep cel dintâi capitol. Se apropie seara, mâine am lecții grele, iar pe masă am lăsat la jumătate Bouvard et Pécuchet.
