Legendele Olimpului - Alexandru Mitru, Editura Tineretului, 1960
Aici, nu peste multă vreme, s-a-nfățișat un tânăr vrednic, care-a cerut mâna copilei. El venea din Arcadia și purta numele de Ishis.
- Sunt bucuros ca să-i fii mire Coroniei, a spus Flegias către Ishis. Dar vreau să știi, mai înainte, că primul soț i-a fost Apolo. Și dragostea a lăsat rod. Fata mea o să fie mamă.
- Nu are nici o-nsemnătate c-a fost soția lui Apolo! a spus tânărul arcadian. Tu, rege, știu că ești bogat. Ai cai nenumărați acasă, în marele-ți ținut Iapit. Și-mi vei plăti căsătoria cu caii tăi. Te învoiești?...
- Mă învoiesc, a spus Flegias, lăsându-și barba albă-n piept. Coronia, treci lângă Ishis...
Numai că-n acest timp, pe țărmul unde vorbiseră cu toții, era și-o pasăre, un corb. Corbul era cu pene albe, cum spun poeții că erau în vremuri depărtate corbii; și el, văzând-o pe Coronia că se alătură lui Ishis, a și zburat către Olimp și a pârât-o lui Apolo:
- Soția ta, Coronia, se drăgostește pe pământ cu un flăcău venit din lume!
Zeul, deși o părăsise pe fata regelui Flegias, era gelos. S-a făcut galben și a zvârlit încolo lira. A prins însă-ntr-o clipă arcul; a pus în struna lui săgeata cea mai tăioasă dintre toate și a țintit-o-pe Coronia. Săgeata a pornit din arc, lucind ca focul prin văzduhuri, și s-a înfipt în pieptul fetei.
- Mori, trădătoare ticăloasă! a grăit zeul cu mânie. Tu, care te-ai învrednicit să-mi fii-ntr-o bună zi soție, vrei să mă uiți pentru un om?...
Coronia a scos un geamăt și, ridicând ochii spre cer, a murmurat îndurerată:
- Apolo, tu m-ai amăgit, m-ai lăsat pradă deznădejdii, și-acum tot tu arunci săgeata?... Dar nu-mi iei viața numai mie. În sânul meu adăpostesc tot ce-mi era mai drag pe lume, odrasla ta mult așteptată...
Și poate mai rostea sărmana și alte vorbe către slăvi, dar moartea s-a grăbit să vină și să-i înghețe pieptul cald.
- Coronia s-a stins din viață!.. a țipat iar spre-Apolo corbul.
- Fii blestemat, i-a rostit zeul, tu ce-ai adus această știre! La pene să te înnegrești și să vestești de-acum-nainte doar moartea și nenorocirea... Și glasul tău să fie aspru și să trezească-nfiorare... Zboară și piei din calea mea...
Corbul, din alb precum fusese, s-a cătrănit pe loc la pene. S-a făcut negru ca mormântul și glasul lui s-a preschimbat. A început de-atunci s-anunțe numai furtunile și moartea. Când văd un hoit corbii s-adună și croncănesc ca sub blestem.
Fragmentul acesta mi se pare foarte intens și plin de dramatism, pentru că arată cât de puternice și periculoase pot fi gelozia și orgoliul. Apolo reacționează impulsiv, fără să gândească, și ajunge să comită o nedreptate gravă, ucigând-o pe Coronia, chiar dacă el avusese o parte de vină.
Mi se pare interesant cum autorul îl prezintă pe zeu nu ca pe o ființă perfectă, ci ca pe una cu slăbiciuni omenești: gelozie, furie, dorință de răzbunare. În același timp, moartea Coroniei este tragică, mai ales pentru că ea poartă copilul lui, ceea ce face fapta lui Apolo și mai crudă.
Transformarea corbului este și ea simbolică: dintr-o pasăre albă devine una neagră, semn al veștii rele și al blestemului. Asta sugerează că uneori adevărul, dacă este spus, poate aduce consecințe grave.
Pe când se petreceau acestea, centaurul luase băiatul și îi făcuse pat de fân, în peștera-i încăpătoare. Îi dase-n loc de lapte dulce, să soarbă sucuri de măcieș și alte fructe de pădure.
În acest fel, după un timp, el s-a-ntărit, a crescut mare. S-a făcut priceput în toate; și-avea cam unsprezece ani, când a-nceput să lecuiască - întâi cu arta învățată de la centaurul bătrân, apoi prin iscusința sa - pe muntenii din Pelion, de multe, felurite boale.
Vestea că fiul lui Apolo este în Epidauria, tămăduind de multe boale pe oamenii ce merg la el, s-a răspândit în toată lumea.
Veneau acolo mii și mii, dornici să-și caute vindecarea. Și mulți dintr-înșii și-o găseau...
- Asclepio, îi ziceau ei, tu nu ești un erou de rând. Te ridici peste olimpieni. Ei trimit boli și suferințe, pe care tu știi să le vindeci. De-aceea îți vom ridica un templu mare, unde tu vei fi cinstit mai mult ca zeii, deși ești pământean ca noi.
Și-n Epidauria, pe-o culme, i-au ridicat un templu mare. Aici se grămădeau bolnavii în fața porților deschise; și Asclepio se străduia să le aducă ușurare. Slujba ce se făcea aici era de lecuirea bolii. Asclepio, în acest templu, s-a îndeletnicit, se spune, cu arta grea a hirurgiei.
Și s-a-ntâmplat, se povestește, un lucru neobișnuit. Feciorul zeului luminii, mergând, cândva, la un bolnav, văzu în drumul său un șarpe. Șarpele i se-ncolăci pe bățul de călătorie. Asclepio-l iovi c-o piatră. Șarpele se descolăci și repede își dete duhul. Dar nu trecu nici un minut și, iată, se ivi șerpoaica - perechea șarpelui ucis. Ducea un fir de iarbă-n gură. Cu acest fir atinse limba șarpelui ce zăcea zdrobit. Acesta prinse la loc viață și amândoi pieriră într-o gropiță, sub pământ. Asclepio băgă de seamă ce fel de iarbă adusese șerpoaica să-și învie soțul. O adună plin de răbdare. O cercetă, să vadă bine ce fel de însușiri avea. Făcu din ea un leac anume, scăpând pe-o mulțime de oameni, care erau pe pragul morții.
Mi se pare foarte interesant pentru că îl prezintă pe Asclepio ca pe un personaj excepțional, care depășește condiția umană prin inteligență și dorința de a-i ajuta pe ceilalți. Spre deosebire de Apolo, care acționează impulsiv în fragmentul anterior, Asclepio este calm, răbdător și dedicat vindecării oamenilor.
Mi se pare important faptul că el învață mai întâi de la centaur, dar apoi își dezvoltă propriile abilități. Asta sugerează că adevărata valoare vine nu doar din ceea ce primești de la alții, ci și din ceea ce construiești prin muncă și observație. Episodul cu șerpii este simbolic: natura devine profesorul lui, iar el reușește să descopere un leac chiar dintr-o întâmplare aparent banală.
De asemenea, faptul că oamenii îl consideră mai presus chiar și de zei arată cât de mult prețuiește lumea sănătatea. Asclepio nu aduce distrugere, ci viață, ceea ce îl face un personaj pozitiv și admirabil.
Mistrețul a-nceput să scurme prin holdele aproape coapte, dând jos și tăvălind în țărână spicele blonde și bogate. Zadarnic mai pregăteau ei aria pentru treieriș.
Grânarele aveau să fie la fel de goale ca-nainte. Iar fiara, după ce-a călcat holdă cu holdă sub picioare, a urcat coasta către vii. Strugurii, care străluceau roșii și galbeni pe lungi coarde, au fost zdrobiți, siliți să-și piardă sucul lor dulce-mbătător, sub râtul fiarei ațâțate. Măslinii, smulși din rădăcină, își prăpădeau și ei, pe vale, rodul cel verde și gustos, și ceilalți pomi erau, de-asemeni, trântiți, cu frunza ofilită și fructele pierdute toate.
Dar monstrul tot nu-i mulțumit. Furia sa parcă se-ntețește. Lovește turme și cirezi, pe care câinii și păstorii nu izbutesc să le ferească de colții lui distrugători.
Poporul fuge și s-ascunde în Calidon, cetatea mare, cea stăpânită de Eneu.
Femeile presimt urgia și foamea care-o să urmeze, și plâng amarnic lângă ziduri, ținându-și pruncii strânși la sân. Iară bărbații, cu ochii tulburi, le stau alături, le privesc și jalea le îneacă pieptul. Nu mai era nici o nădejde ca să se curme ispășirea. Cine-ndrăznea să se ridice contra zeiței Artemis? Atunci s-a îndreptat spre oameni viteazul tânăr Meleagru.
- Îngăduiți-mi, a spus el, s-adun o mână de viteji de prin regatele vecine și să începem vânătoarea mistrețului ce pustiește pământul nostru etolian. Îi voi chema pe cei mai vrednici: Tezeu, eroul din Atena; Piritou, regele Iapit; Castor și Polux de la Sparta; Iason din Iolcos și Iolau, nepotul marelui Heracle. Fără să amintesc de alții, ca Telamon, Peleu, Admet și o copilă-arcadiană, neîntrecută la vânat, ce se numește Atalanta.
Fragmentul acesta este foarte dinamic și plin de tensiune, pentru că descrie distrugerea provocată de mistreț ca pe o adevărată pedeapsă divină. Se simte clar că nu e doar un animal obișnuit, ci o forță trimisă de Artemis, ceea ce face situația și mai gravă, deoarece oamenii nu se luptă doar cu o fiară, ci cu voința unei zeițe.
Apariția lui Meleagru schimbă însă tonul fragmentului. El aduce speranță și curaj, fiind tipul de erou care nu fuge din fața pericolului, ci încearcă să-l înfrunte. Mi se pare important și faptul că vrea să adune alți eroi cunoscuți, precum Tezeu sau Iason, ceea ce sugerează că lupta va fi una epică, nu doar o simplă vânătoare.
