Despre ce vorbim când vorbim despre iubire - Raymond Carver, Editura Polirom, 2015
Traducere din limba engleză de Liviu Bleoca.
Volumul Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, publicat în anul 1981 de Raymond Carver, reprezintă una dintre cele mai importante expresii ale prozei minimaliste americane și, în același timp, o meditație profundă asupra naturii ambigue a relațiilor umane. Autorul nu urmărește să ofere o definiție clară a iubirii, ci construiește, prin intermediul unor situații aparent banale, un univers în care această experiență fundamentală devine dificil de înțeles, de exprimat și chiar de recunoscut.
Titlul confruntă cititorul cu o întrebare deschisă, care nu are un răspuns definitiv, autorul sugerând că limbajul, deși indispensabil, este limitat când trebuie să exprime emoțiile autentice, personajele ilustrează această incapacitate de a transforma trăirea interioară într-un discurs coerent și convingător.
Volumul este alcătuit din mai multe povestiri independente, unite prin teme precum singurătatea, eșecul comunicării, fragilitatea relațiilor. Personajele aparțin clasei de mijloc sau sunt marginale, surprinse în momente obișnuite, dar încărcate de semnificații ascunse.
Una dintre cele mai reprezentative povestiri oferă și titlul volumului, în care două cupluri, într-un cadru aparent relaxat, discută despre iubire. Conversația evoluează spre o serie de confesiuni contradictorii, fiecare personaj propunând o perspectivă diferită asupra iubirii. Această diversitate nu duce la o concluzie comună, ci accentuează ideea că iubirea nu poate fi redusă la o definiție.
- Ascultați aici, oameni buni, zise el. Haideți să ciocnim. Vreau să propun un toast. Să închinăm pentru iubire. Pentru iubirea adevărată, zise Mel. Am ciocnit paharele.
- Pentru iubire, am spus.
Afară, în curte, unul dintre cîini începu să latre. Frunzele plopului de la fereastră loveau geamul. Soarele de după-amiază era ca o prezență în cameră, lumina cuprinzătoare a tihnei și generozității. Am fi putut fi oriunde, într-un loc vrăjit. Am ridicat din nou paharele și ne-am zîmbit ca niște copii care s-au înțeles asupra unui lucru interzis.
- O să vă spun eu ce este iubirea adevărată, zise Mel. Adică, o să vă dau un exemplu bun. Apoi puteți să trageți singuri concluziile.
Își mai turnă niște gin. Adăugă un cub de gheață și o felie de lămîie. Am așteptat și am sorbit din pahare. Laura și cu mine ne-am atins din nou genunchii. Mi-am pus mîna pe coapsa ei caldă și am lăsat-o acolo.
- Ce știm oricare dintre noi cu adevărat despre iubire? zise Mel. Mie mi se pare că sîntem niște bieți începători în iubire. Spunem că ne iubim unul pe celălalt și e adevărat, nu mă-ndoiesc. O iubesc pe Terri și Terri mă iubește, iar voi, oameni buni, vă iubiți unul pe celălalt. Știți deja despre ce fel de iubire vorbesc. Iubirea fizică, impulsul acela care te împinge spre cineva deosebit, ca și iubirea pentru ființa celuilalt, pentru natura sa, cum ar veni. Iubirea trupească și, ei bine, să-i zicem iubirea sentimentală, faptul cotidian de a ține la celălalt. Uneori însă mi-e greu să-mi explic cum de mi-am iubit și prima soție. Și am iubit-o, știu asta. Atunci mă gîndesc că în privința asta sînt ca Terri. Terri și Ed.
Se gîndi o clipă, apoi continuă.
- A fost o vreme cînd credeam că o iubesc pe prima mea soție mai mult decît viața însăși. Acum însă nu pot s-o văd în ochi. Serios. Cum explicați asta? Ce s-a întîmplat cu iubirea aceea? Aș vrea să știu ce s-a întîmplat cu ea. Aș vrea să-mi explice cineva. Apoi, mai e Ed. OK, ne-am întors la Ed. El o iubește pe Terri atît de mult că încearcă s-o omoare, dar ajunge să se omoare pe el.
Mel se opri din vorbit și sorbi din pahar.
- Voi, oameni buni, sînteți împreună de un an jumate și vă iubiți. Se vede pe voi. O emanați prin toți porii. Dar amîndoi ați iubit pe altcineva înainte să vă întîlniți. Amîndoi ați mai fost căsătoriți, la fel ca noi. Și poate că ați mai iubit chiar înainte de asta. Terri și cu mine sîntem împreună de cinci ani și căsătoriți de patru. Iar lucrul cel mai groaznic, lucrul cel mai groaznic, dar și cel mai bun, binecuvîntarea izbăvitoare, am putea zice, este că dacă ceva s-ar întîmpla mîine cu unul din noi - mă scuzați că spun așa ceva -, dar dacă ceva s-ar întîmpla cu unul din noi, cred că celălalt, celălalt membru al cuplului ar suferi, mă rog, o vreme, după care supraviețuitorul ar merge mai departe și ar iubi din nou, ar avea destul de repede pe altcineva. Totul, toată iubirea aceasta despre care vorbim, n-ar mai fi decît o amintire. Poate nici măcar o amintire. Greșesc? N-am dreptate? Pentru că, dacă n-am, vreau să mă corectați. Vreau să știu. Adică, eu nu știu totul și sînt cel dintîi care admite asta.
- Mel, pentru numele lui Dumnezeu, zise Terri. Întinse mîna și îl prinse de încheietură. Te-ai îmbătat? Scumpule? Ești beat.
- Scumpo, vorbesc și eu, zise Mel. Bine? Nu trebuie să fiu beat ca să spun ce cred. Adică, nu facem decît să vorbim și noi, nu? zise Mel. O fixă cu privirea.
- Scumpule, nu te criticam, spuse Terri. Terri apucă paharul.
- Azi nu sînt la dispoziția spitalului, zise Mel. Dă-mi voie să-ți amintesc asta. Nu sînt la dispoziția spitalului, zise el.
- Mel, noi te iubim, spuse Laura. Mel se uită spre Laura. Se uită de parcă n-ar fi știut de unde s-o ia, de parcă n-ar fi fost femeia care era.
- Și noi pe tine, Laura, zise Mel. Și pe tine, Nick, și pe tine te iubim. Știți ceva? zise Mel. Voi, oameni buni, sînteți prietenii noștri, zise Mel. Apoi apucă paharul.
În povestirea De ce nu dansezi?, autorul construiește o scenă aparent absurdă, în care un bărbat își expune obiectele personale în curte, recreând simbolic spațiul unei locuințe pierdute. Interacțiunea cu un cuplu tânăr sugerează diferența dintre experiența matură, marcată de pierdere, și inocența sau superficialitatea tinereții.
Fata se ridică să-l ajute s-o găsească.
- Deci ce vrei? o întrebă băiatul pe fată. Băiatul scoase carnetul de cecuri și-l duse la buze, ca și cînd ar fi stat pe gînduri.
- Vreau biroul, spuse fata.
- Cît face biroul? Bărbatul respinse cu un gest al mîinii o întrebare ridicolă.
- Spune un preț, zise el. Îi privi cum stăteau la masă. La lumina lămpii, remarcă ceva la fețele lor. Ceva frumos sau poate urît. Nu puteai să-ți dai seama.
- O să-nchid televizorul și pun un spuse bărbatul. Dau și pick-up-ul. Ieftin. Faceți-mi o ofertă.
Își mai turnă niște whiskey și deschise o bere.
- Dau tot, spuse bărbatul.
Fata îi întinse paharul, iar bărbatul i-l umplu.
- Mulțumesc, zise ea. Sînteți foarte drăguț
- Ți se urcă la cap, spuse băiatul. Mie mi s-a urcat la cap. Ridică paharul și îl scutură. Bărbatul îl termină pe al lui și își mai turnă unul, apoi scoase cutia cu discuri.
- Alege, îi spuse bărbatul fetei și-i întinse discurile. Băiatul scria cecul.
- Asta, zise fata alegînd ceva la întîmplare, pentru că numele de pe discuri îi erau necunoscute. Se ridică de la masă, apoi se așeză la loc. Nu-i venea să stea locului.
- Îl completez ca să-l puteți încasa, spuse băiatul.
- Sigur, zise bărbatul. Băură. Ascultară discul. Apoi bărbatul puse altul. Măi copii, de ce nu dansați? se gîndi să le zică, apoi o spuse.
- De ce nu dansați? Mai bine nu, spuse băiatul. Haideți, zise bărbatul. E curtea mea. Puteți să dansați dacă vreți.
Unul în brațele celuilalt, cu trupurile strîns lipite, băiatul și fata alunecau de-a lungul aleii. Dansau. Cînd se termină discul, dansară pe următorul, iar cînd se termină și acela, băiatul zise:
- Sînt beat. Fata îi spuse:
- Nu ești beat.
- Ba sînt beat, zise băiatul. Bărbatul întoarse discul, iar băiatul spuse:
- Ba sînt.
- Dansează cu mine, îi spuse fata, mai întîi băiatului, apoi bărbatului, iar cînd bărbatul se ridică, se apropie de el cu brațele larg deschise.
- Oamenii ăia se uită la noi, spuse ea.
- Nu-i nimic, spuse bărbatul. E casa mea, zise el. Să se uite, spuse fata.
- Chiar așa, zise bărbatul. Credeau c-au văzut totul pe-aici. Dar așa ceva încă n-au văzut, nu? spuse el. Simți pe gît suflarea fetei.
- Sper că-ți place patul, spuse el. Fata închise ochii, apoi îi redeschise. Își lipi fața de umărul bărbatului. Îl trase mai aproape.
- Cred că sînteți disperat sau așa ceva, zise ea.
Săptămîni mai tîrziu, fata povestea:
- Tipul era cam între două vîrste. Toate lucrurile lui erau în curte. Pe bune... Ne-am matolit rău și am dansat. Pe alee. O, Doamne. Nu rîde. Ne-a pus discurile astea. Uită-te la pick-up-ul ăsta. Bătrînul ni l-a dat nouă. Și toate discurile astea infecte. Ia uită-te la rahaturile astea. Fata nu se mai oprea din vorbit. Le povestea tuturor. Dar mai era ceva ce încerca să pună în cuvinte. După o vreme însă renunță.
În obiectiv, o altă povestire relevantă, în care întâlnirea dintre narator și un fotograf devine un prilej de explorare a disconfortului în fața alterității și a dificultății de a stabili o conexiune autentică.
Un bărbat fără mîini a venit la ușă să-mi vîndă o fotografie a casei mele. Cu excepția cîrligelor de crom, era un om obișnuit, de vreo cincizeci de ani.
- Cum v-ați pierdut mîinile? l-am întrebat după ce mi-a spus ce vrea.
- Asta-i altă poveste, mi-a zis el. Vreți fotografia sau nu?
- Poftiți înăuntru, am spus. Tocmai am făcut niște cafea. Tocmai făcusem și niște jeleu. Bărbatului însă nu i-am spus.
- Poate c-o să mă duc la W.C., mi-a zis bărbatul fără mîini. Eram curios cum avea să țină ceașca. Aparatul de fotografiat știam cum îl ține. Era un Polaroid vechi, mare și negru. Îl avea prins cu niște curele de piele care-i veneau pe după umeri și apoi pe la spate și acestea i-l țineau strîns pe piept. El se posta pe trotuarul din fața casei, îți prindea casa în obiectiv, apăsa butonul cu unul din cîrlige și una-două ieșea poza.
- Unde ziceați că-i W.C.-ul?
- Jos și la dreapta.
Aplecîndu-se și răsucindu-se, reuși să iasă din hamuri. Puse aparatul de fotografiat pe canapea și-și netezi haina.
- Uitați-vă la asta pînă mă-ntorc. Am luat fotografia. Se vedeau un dreptunghi de gazon, aleea dinspre stradă, șopronul mașinii, treptele de la intrare, bovindoul și fereastra de la bucătărie de unde-l privisem.(...) Am privit mai de-aproape și mi-am văzut capul, capul meu, înăuntru, dincolo de fereas- tra de la bucătărie. Mi-a dat de gîndit, să mă văd așa. Vă spun eu că-ți dă de gîndit. Am auzit apa de la W.C. Bărbatul venea pe hol trăgîndu-și fermoarul și zîmbind, ținîndu-și cureaua cu un cîrlig și băgîndu-și cămașa în pantaloni cu celălalt.
- Ce ziceți? întrebă el. Merge? Eu, personal, cred c-a ieșit bine. Îmi cunosc meseria. Să fim cinstiți, e treabă de profesionist. Își aranjă pantalonii între picioare.
- Cafeaua, am zis.
- Sînteți singur, nu? întrebă el Se uită prin camera de zi. Dădu din cap.
- Greu, greu, spuse. Se așeză lîngă aparatul foto, se lăsă oftînd pe spate și zîmbi de parcă ar fi știut ceva ce nu avea să-mi spună.
- De ce nu vă beți cafeaua? am întrebat. Căutam ceva de spus.
- Au fost pe-aici trei puști care voiau să-mi scrie adresa cu vopsea pe bordură. Cereau un dolar. Nu știți nimic de asta, nu? Era doar o încercare. L-am urmărit, cu toate acestea, atent. Bărbatul se aplecă în față cu o mină importantă, clătinînd ceașca între cîrlige. O puse apoi pe masă.
- Eu lucrez singur, spuse. Dintotdeauna și pentru totdeauna. Ce vreți să spuneți cu asta? mă întrebă.
- Încercam să fac o legătură, am zis.
Mă durea capul. Cafeaua nu e bună pentru așa ceva, știu, dar uneori jeleul ajută. Am luat fotografia. Eram în bucătărie, am spus. De obicei stau în spate.
- Așa se-ntîmplă, spuse bărbatul. Și-au strîns catrafusele și pe-aci ți-e drumul, nu? Eu, de exemplu, lucrez singur. Ei, ce ziceți? Vreți fotografia?
- O iau, am spus.
M-am ridicat și am adunat ceștile.
- Sigur c-o luați, spuse el. Eu am o cameră închiriată în centru. E OK. Iau autobuzul și, după ce-am terminat toate cartierele, mă mut în alt oraș. Înțelegeți? Ei, și eu am avut copii. La fel ca dumneavoastră, zise el.
Prin Spune-le fetelor că am plecat Carver introduce o notă de violență explicită, prezentând transformarea bruscă a unor personaje obișnuite în agenți ai unui act absurd și brutal. Povestirea evidențiază fragilitatea echilibrului moral și prezența unei agresivități latente în structura umană.
La vreo sută de metri de șosea se ridica o colină stîncoasă înaltă, povîrnită și neagră, parte dintr-un lanț de dealuri nu prea mari, brăzdată de poteci și mici grote cu pereții pictați ici și colo cu inscripții indiene. Spre șosea era un perete abrupt, acoperit complet de inscripții cum ar fi: NACHES 67, RÎȘII DIN GLEED, IISUS MÎNTUIEȘTE, BĂTEȚI-I PE YAKIMANI, POCĂIȚI-VĂ.
Stăteau în mașină fumînd. Țînțarii intrau și încercau să-i ciupească de mîini.
- Mi-ar fi plăcut o bere acum, spuse Jerry. Chiar că aș fi ras o bere, spuse el.
Bill zise:
- Și eu.
Apoi se uită la ceas. Cînd apărură fetele, Jerry și Bill ieșiră din mașină. Se rezemară de aripa din față.
- Nu uita, spuse Jerry îndepărtîndu-se de mașină, bruneta-i a mea. Tu o iei pe cealaltă.
Fetele lăsară bicicletele și începură să urce pe o potecă. Dispărură după o cotitură și apoi apărură din nou ceva mai sus. Stăteau acolo privind în vale.
- De ce vă țineți după noi? le strigă bruneta. Jerry o luă în sus pe potecă. Fetele se răsuciră și porniră mai departe mărind pasul. Jerry și Bill continuară să meargă în pas lejer. Bill fuma, oprindu-se din cînd în cînd să tragă cîte un fum mai adînc. La o cotitură a potecii, se uită înapoi și întrezări mașina.
- Mișcă! zise Jerry.
- Vin, spuse Bill.
Continuară să urce. Dar Bill trebui să-și tragă sufletul. Acum nu mai vedea mașina. Nu mai vedea nici șoseaua. La stânga și pînă departe în vale vedea rîul Naches ca o fișie de staniol. Jerry zise:
- Tu ia-o la dreapta și eu merg drept înainte. O să le tăiem calea la frecangioaicele astea. Bill aprobă din cap. Își pierduse suflul de tot și nu mai putea vorbi. Mai urcă o vreme, apoi poteca începu să coboare, cotind spre vale. Se uită într-acolo și le văzu pe fete. Le văzu ghemuite după o stîncă. Poate că zîmbeau. Bill scoase o țigară. Dar nu o putu aprinde. Apoi apăru Jerry. După aceea nu a mai contat. Bill nu voise decît să frigă ceva. Sau doar să le vadă goale. Din partea lui însă era în regulă dacă nu ieșea nimic.
Nu știuse nici o clipă ce voia Jerry. Dar totul începu și se termină cu o piatră. Jerry folosi aceeași piatră pentru ambele fete, mai întîi asupra celei pe care o chema Sharon, apoi asupra celei care ar fi trebuit să fie a lui Bill.
Proza lui Carver se caracterizează printr-un minimalism riguros, care presupune economie de mijloace și eliminarea detaliilor neesențiale. Frazele sunt simple cu sens profund și deschis interpretării. Autorul evită descrierile, preferă sugestiile, lăsând cititorul sa completeze spațiile goale ale textului.
Vinerea trecută, acești familiști au plecat pe rîul Naches. Au parcat mașina în munți și au mers pe jos pînă unde voiau să pescuiască. Aveau cu ei saltele și saci de dormit, mîncare, cărți de joc și whiskey. Pe fată au văzut-o înainte de a pune tabăra. Mel Dorn a dat de ea. Goală pușcă. Era agățată în niște crengi care ieșeau deasupra apei. I-a strigat pe ceilalți și aceștia au venit s-o vadă și ei. Au discutat ce-i de făcut.
(...) au început să scurme în nisip cu vârful pantofului spunînd că nu prea le vine. Au invocat oboseala, ora tîrzie, faptul că fata nu pleca oricum nicăieri. În final, și-au văzut de program și au pus tabăra. Au făcut foc și au băut whiskey.
Cînd a răsărit luna, au început să vorbească despre fată. Cineva a spus că ar trebui să facă ceva ca să n-o ia apa. Și-au luat lanternele și s-au întors la rîu. Unul dintre ei - poate Stuart - a intrat în apă și a prins-o. A apucat-o de degete și a tras-o la mal. A luat niște fir de nailon și a legat-o de încheietura mîinii, apoi a înfășurat capătul celălalt de un copac.
A doua zi dimineață, au pregătit micul dejun, și-au băut cafeaua și whiskey-ul, după care au plecat care-ncotro la pescuit. În seara aceea au gătit pește și cartofi, au băut cafea și whiskey, apoi au dus vasele de gătit și de mîncat la rîu și le-au spălat în locul unde se afla fata. Mai târziu au jucat cărți. Poate au jucat pînă nu s-a mai văzut.
Vern Williams s-a dus la culcare. Ceilalți însă au stat la povești. Gordon Johnson a spus că păstrăvii pe care îi prinseseră erau tari din cauza apei foarte reci. În dimineața următoare s-au trezit tîrziu, au băut whiskey, au pescuit puțin, au demontat corturile, și-au rulat sacii de dormit, și-au adunat lucrurile și au pornit la drum. Au mers cu mașina pînă au ajuns la un telefon. A vorbit Stuart, iar ceilalți au stat în jurul lui în soare și au ascultat. I-a spus șerifului numele lor. Nu aveau nimic de ascuns. Nu le era rușine. Au spus că vor aștepta pînă vine cineva pentru indicații mai clare și ca să le ia declarații.
Dialogul ocupă locul central în construcția narativă, dar nu funcționează ca un instrument de clarificare, ci mai degrabă ca unul de evidențiere a neînțelegerii. Personajele vorbesc despre iubire, dar nu reușesc să transmită cu adevărat ceea ce simt, au un discurs fragmentat și adesea contradictoriu.
Volumul explorează iubirea ca experiență ambiguă și instabilă, aceasta poate coexista cu violența, cu dependența sau cu neînțelegerea, evidențiind eșecul comunicării și singurătatea profundă a individului, chiar și în cadrul relațiilor apropiate. Despre ce vorbim când vorbim despre iubire propune o viziune lucidă și incomodă asupra relațiilor umane, arătând că iubirea nu este o realitate simplă, ci un fenomen complex, marcat de contradicții și de incertitudini.
