Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare - Suzanne Collins, Editura Nemira, 2023
Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea
Într-o după-amiază strălucitoare de octombrie, la jumătatea semestrului de toamnă, Snow coborî treptele de marmură ale Centrului de Științe al Universității, ignorând cu modestie capetele întoarse către el. Arăta superb în costumul nou, mai ales că părul îi crescuse și se ondulase, iar instrucția de care avusese parte ca Apărător al Păcii îi dăduse un anumit prestigiu care-i înnebunea pe rivalii lui.
Ieșea de la un curs special de strategie militară ținut de dr. Gaul, după ce-și petrecuse dimineața în Citadelă, unde îl chemau îndatoririle sale de creator-de-joc stagiar. Teoretic numit astfel - în realitate, ceilalți îl tratau ca pe un membru cu drepturi depline al echipei. Luau deja măsuri pentru punerea în practică a ideilor menite să stimuleze atât implicarea districtelor, cât și a Capitoliului în Jocurile Foamei. Snow subliniase că, în afară de viața celor două tributuri, pe care unii nici măcar nu le cunoscuseră, pentru districte Jocurile Foamei nu au nicio miză. Victoria unui tribut trebuia să fie o victorie pentru întregul său district. Venise cu ideea distribuirii unui pachet cu mâncare fiecărui locuitor al districtului dacă unul dintre tributurile sale câștiga.
Și, pentru a-i tenta pe tinerii mai bine înzestrați să se ofere voluntar ca tributuri, tot Snow sugerase ca învingătorul să primească, într-o zonă specială a orașului, numită Cartierul Învingătorilor, o casă care să stârnească invidia tuturor celor ce stăteau în cocioabe. Asta, plus un premiu în bani, ar fi trebuit să înlesnească aducerea în arenă a unui grup decent de concurenți.
Degetele lui mângâiară haina de piele moale, în culoarea untului, un dar de întoarcere la școală primit de la familia Plinth. Încă se mai poticnea, neputându-se hotărî cum să le spună. Cu "mami" îi venise ușor să se obișnuiască, dar nu se cuvenea să-l numească tată pe Strabo Plinth, așa că apela foarte des la "domnule" ca formulă de adresare. Nu îl adoptaseră; la optsprezece ani era deja prea mare pentru așa ceva. Oricum îi convenea mai mult să fie doar desemnat ca moștenitor al averii lor. N-ar fi renunțat niciodată la numele Snow, nici măcar pentru un imperiu al munițiilor.
Se întâmplase în cel mai firesc mod cu putință. Întoarcerea lui acasă. Suferința lor. Contopirea familiilor. Cei doi Plinth erau distruși de moartea lui Sejanus. Strabo exprimase totul în câteva cuvinte simple:
- Soția mea are nevoie de un motiv pentru care să trăiască. Ca și mine, de altfel. Tu ți-ai pierdut părinții. Noi ne-am pierdut fiul. Mă gândesc că poate împreună o să găsim o soluție.
Strabo cumpărase apartamentul familiei Snow, pentru ca aceasta să nu fie nevoită să se mute, și pe al familiei Dolittle de dedesubt, pentru el și pentru mami. Se vorbea despre renovare, despre construirea unei scări în spirală și, poate, a unui ascensor privat, care să facă legătura între cele doua apartamente, dar nu era nicio grabă. Mami venea deja aproape zilnic ca să-i ajute să se descurce cu mamaiestoasa, care se resemnase să accepte o nouă "menajeră", iar între mami și Tigris lucrurile mergeau ca pe roate. Familia Plinth plătea acum totul: impozitele pentru apartament, taxa de la Universitate, bucătarul. Primea și Snow o sumă generoasă, ca bani de buzunar. Îi era de mare folos, căci, deși interceptase și luase în stăpânire plicul cu bani trimis lui Tigris din Districtul 12, viața la universitate era scumpă, dacă voiai să faci totul așa cum se cuvine.
Strabo nu punea niciodată întrebări despre cheltuielile lui, nu avea nimic de obiectat în privința diverselor adaosuri la garderoba personală și părea încântat de fiecare dată când îi cerea sfatul. Erau surprinzător de compatibili. Uneori, aproape că uita că bătrânul Plinth a venit dintr-un district. Aproape.
În ziua aceea, Sejanus și-ar fi sărbătorit a nouăsprezecea aniversare, așa că se adunau pentru o cină discretă, în amintirea lui. Snow îi invitase și pe Festus și pe Lysistrata, fiindcă ei îl agreaseră pe Sejanus mai mult decât majoritatea colegilor și putea fi sigur că vor avea de spus numai lucruri drăguțe. Plănuia să le ofere celor doi Plinth cutia din dulapul lui Sejanus, dar, înainte de asta, mai avea ceva de făcut.
Pe drumul pe jos către Academie, aerul proaspăt îi limpezi mintea. Nu se ostenise să stabilească o întâlnire, prefera să apară pe neașteptate. Elevii fuseseră lăsați să plece cu o oră în urmă și pașii lui răsunau pe coridoare. Se îndreptă spre ușa decanului Highbottom traversând biroul gol al secretarei. Bătu și decanul îl invită să intre. Slăbise, îi venea greu să-și stăpânească tremurul și, gârbovit deasupra biroului, arăta mai rău decât oricând.
- Ei, ce-am făcut ca să merit această onoare? întrebă.
- Speram că pot recupera pudriera mamei, dacă nu mai aveți nevoie de ea.
Decanul luă pudriera dintr-un sertar și o trânti pe birou.
- Asta e tot?
- Nu.
Coriolanus scoase din geanta de umăr cutia lui Sejanus.
- Diseară le înapoiez părinților lui Sejanus lucrurile lui personale. Nu știu sigur ce-ar trebui să fac cu asta.
Goli cutia pe birou și alese diploma înrămată.
- Cred că nu vreți să ajungă pe undeva, la vedere. O diplomă de absolvire a Academiei. Acordată unui trădător.
- Ești foarte scrupulos, spuse decanul Highbottom.
- Aici se simte pregătirea mea de Apărător al Păcii.
Snow desfăcu rama și scoase diploma. Apoi, ca dintr-un impuls de moment, o înlocui cu o fotografie a familiei Plinth.
- Oricum, cred că părinții lui o vor prefera pe asta.
Se holbară amândoi la rămășițele vieții lui Sejanus. Pe urmă, mâna lui Coriolanus mătură cele trei flacoane cu medicamente, aruncându-le în coșul de gunoi al decanului.
- Cu cât mai puține amintiri neplăcute, cu atât mai bine.
Decanul Highbottom îl țintui cu privirea.
- Așadar, în districte ți-a crescut o inimă?
- Nu în districte, în Jocurile Foamei, îl corecta Snow. Dumneavoastră trebuie să vă mulțumesc pentru asta. În definitiv, sunteți răspunzător de existența lor.
- Oh, eu sunt de părere că jumătate din merit e al tatălui tău, sublinie decanul.
Snow se încruntă.
-Cum adică? Credeam că Jocurile Foamei au fost ideea dumneavoastră. Una prezentată când erați student la Universitate.
- Pentru cursul lui Gaul. La care eram gata să pic examenul, fiindcă o detestam atât de mult încât nu suportam să vin la ore. Pentru ultimul proiect ne-am împărțit în grupe de câte doi, așa că eu am ajuns să lucrez împreună cu prietenul meu cel mai bun - Crassus, firește. Tema era inventarea unei pedepse pentru dușmani, una atât de excesivă încât să nu le îngăduie să uite vreodată răul pe care l-au făcut. Era ca un soi de puzzle, un joc la care eu excelam, și, ca toate creațiile valoroase, surprinzător de simplă în esență. Jocurile Foamei. Cel mai malefic impuls, ascuns cu ingeniozitate sub masca unui eveniment sportiv.
O distracție oferită mulțimii. Eram beat, iar tatăl tău m-a îmbătat mai tare, jucându-se cu vanitatea mea în timp ce dezvoltam ideea și asigurându-mă că e doar o glumă care va rămâne între noi. În dimineața următoare m-am trezit îngrozit de ceea ce făcusem și hotărât să rup hârtiile pe care scrisesem, dar era prea târziu. Fără permisiunea mea, tatăl tău îi predase lucrarea lui Gaul. Voia o notă bună, înțelegi. Nu l-am iertat niciodată.
- E mort, spuse Snow.
- Dar ea nu e, ripostă decanul Highbottom. Totul era teoretic, nicidecum gândit pentru a se înfăptui vreodată. Și cine altcineva, în afară de cel mai crunt dintre monștri, ar fi putut pune ideea asta în practică? După război, dr. Gaul a scos propunerea la lumină, cu mine cu tot, m-a prezentat întregului Panem drept arhitectul Jocurilor Foamei. În noaptea aia am luat morfină prima oară.
Am crezut că o idee atât de oribilă nu poate fi viabilă. Dar a fost. Dr. Gaul a preluat-o, i-a dat curs și m-a târât pe lângă ea în ultimii zece ani.
- Susține, fără îndoială, viziunea ei asupra omenirii, spuse Snow. Mai ales fiindcă sunt implicați copii.
- De ce? întrebă decanul Highbottom.
- Pentru că îi considerăm inocenți. Și, dacă până și cei mai inocenți dintre noi pot deveni ucigași în Jocurile Foamei, care e concluzia? Că, în esență, natura noastră e violentă, îi explică Snow.
- Autodistructivă, murmură Highbottom.
Snow își aminti ce povestise Pluribus despre ruptura dintre tatăl său și Highbottom și cită din scrisoare.
- Ca fluturii de noapte atrași de flacără.
Fragmentul ăsta mă enervează pentru că Snow spune lucruri care sună "profund", dar de fapt sunt doar o scuză pentru cruzime. Faptul că ia copii și îi folosește ca dovadă că oamenii sunt violenți e absolut bolnav. Nu demonstrează nimic despre natura umană, doar cât de departe pot fi împinși când nu au de ales. Dar lui îi convine concluzia asta, pentru că îi justifică tot. E atât de ușor să spui că "așa suntem noi" când tu ești cel care creează situația. Nu este vorba despre natură, este direct manipulare. E ca și cum ar arunca pe cineva în foc și apoi ar zice "vezi? oamenii ard". Evident că ard. Dar cine i-a împins acolo?
Replica lui Highbottom e singura care lovește unde trebuie. "Autodistructivă." Nu violentă, nici rea, ci autodistructivă. Pentru că oamenii ca Snow nu doar că fac rău altora, dar distrug tot în jur, inclusiv ideea că ar putea exista ceva bun. Și mai rău e că o fac crezând că au dreptate.
"Ca fluturii de noapte atrași de flacără" - imaginea asta ar trebui să fie tristă, dar aici doar mă supără. Pentru că fluturii nu aleg conștient. Dar Snow da. Și alege de fiecare dată varianta care îi dă putere, chiar dacă asta înseamnă să transforme suferința în "experiment". Nu e despre cum sunt oamenii. E despre cum aleg unii să vadă oamenii ca să nu se simtă vinovați pentru ce le fac.
Decanul îl privi printre gene, însă el zâmbi și adăugă:
- Dar, firește, mă puneți la încercare. O cunoașteți pe dr. Gaul mult mai bine decât mine.
- Nu sunt chiar atât de sigur, rosti decanul Highbottom și își plimbă degetul pe conturul trandafirului de pe pudrieră. Ei, și ce-a zis ea când i-ai spus că pleci?
- Dr. Gaul? întrebă Snow.
- Micuța ta pasăre cântătoare, răspunse decanul. Când ai plecat din Doisprezece. S-a întristat când te-a văzut părăsind districtul?
- Era de așteptat să ne întristăm puțin amândoi. Snow puse pudriera în buzunar și adună lucrurile lui Sejanus.
- Aș face bine să plec. Trebuie să primim mobilă nouă pentru camera de zi și i-am promis verișoarei mele că o să fiu acolo, să-i supraveghez pe oamenii care o cară.
- Atunci du-te, spuse Highbottom. Întoarce-te în apartamentul de pe terasă.
Snow nu voia să vorbească despre Lucy Gray cu nimeni, și cu atât mai puțin cu decanul Highbottom. Smiley îi trimisese, la vechea adresa a familiei Plinth, o scrisoare în care amintea și de dispariția ei. Toată lumea credea că a omorât-o primarul, dar nu existau dovezi. Cât despre Stol, în locul lui Hoff sosise un comandant nou și prima lui mișcare fusese interzicerea spectacolelor din Vatră, fiindcă muzica provoacă necazuri.
Da, se gândi Snow. Așa e.
În consecință, soarta lui Lucy Gray era un mister, ca și a fetiței cu același nume din cântecul ăla exasperant. Era vie, moartă sau o stafie care bântuia prin ținuturile sălbatice? Poate că nimeni n-avea să știe cu adevărat niciodată. Nu conta - zăpada fusese distrugerea amândurora. Sărmana Lucy Gray! Sărmana fată fantomă, care cânta cu păsările ei!
Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzlețit
Unde ți-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, în sfârșit.
N-avea decât să zboare cât voia prin Districtul 12, dar ea și gaițele ei zeflemitoare nu-i mai puteau face lui niciodată vreun rău. Uneori își amintea câte un moment de tandrețe și aproape că-și dorea un alt sfârșit pentru povestea lor. Dar, chiar dacă el ar fi rămas, între ei doi lucrurile n- ar fi mers niciodată bine. Pur și simplu erau prea diferiți. Iar lui nu-i plăcea dragostea, faptul că îl făcea să se simtă prost și vulnerabil. Dacă se însura vreodată, avea să-și aleagă pe cineva care să nu-i poată atinge inima. Trebuia să fie chiar o femeie pe care o ura, ca să nu-l manipuleze niciodată așa cum o făcuse Lucy Gray. Să nu-l facă niciodată gelos. Să nu-l poată face să se simtă slab. Livia Cardew ar fi fost perfectă. Se imagină alături de ea, ca președinte și primă-doamnă, prezidând peste câțiva ani Jocurile Foamei. Avea să continue Jocurile, firește, când avea să conducă Panemul. Oamenii aveau să spună că e tiran, mână de fier, crud. Dar măcar avea să le asigure supraviețuirea de dragul supraviețuirii speciei, dându-le șansa să evolueze. La ce altceva ar fi putut să spere omenirea? De fapt, ar fi trebuit să-i mulțumească.
Trecu pe lângă clubul de noapte al lui Pluribus și își îngădui să schițeze un zâmbet. Găseai otravă pentru șobolani în mai multe locuri, dar, cu o săptămână în urmă, el luase de pe aleea din spatele clubului, pe furiș, cât reușise să apuce între două degete și dusese stropul acela acasă. Fusese greu de pus în flaconul cu morfină, mai ales purtând mănuși, dar, în final, reușise să strecoare înăuntru o doză pe care o considera suficientă. Își luase toate măsurile de precauție, se asigurase ca exteriorul flaconului e perfect șters. Nimic nu putea trezi bănuielile decanului Highbottom când avea să recupereze flaconul din coșul de hârtii, strecurându-l în buzunar. Nimic nu-i putea trezi bănuielile nici când avea să deșurubeze dopul, ca să-și picure morfină pe limbă. Totuși, Snow nu se putea împiedica să spere că, în clipa ultimei sale răsuflări, decanul o să înțeleagă ceea ce înțeleseseră mulți alții după ce îl provocaseră. Ceea ce avea să afle cândva tot Panemul. Era inevitabil.
Zăpadă cade întotdeauna deasupra.
"Zăpada cade întotdeauna deasupra."... sună aproape frumos, dar de fapt este una dintre cele mai arogante idei din carte. Ca și cum ar spune că unii sunt făcuți să fie deasupra altora, indiferent de cine sunt si ce fac. Ca și cum poziția lui e naturală, inevitabilă, meritată. Nu e doar mândrie, e ceva mai rău... convingerea că regulile nu i se aplică.
Și e enervant pentru că nu este vorba doar despre el. E genul de idee care justifică orice: dacă "ești deasupra", atunci orice alegere devine acceptabilă. Nu mai există vină, doar superioritate. Dar adevărul e că nu "zăpada" cade deasupra, oamenii aleg să calce peste alții ca să ajungă acolo.
Nu este destin, ci alegere. Și el știe asta, chiar dacă nu o să recunoască niciodată.
