Sub aceeași stea - John Green, Editura Trei, 2014
Traducere din limba engleză de Shauki Al-Gareeb
Mi-am petrecut următoarele două ore scriindu-i un e-mail lui Peter Van Houten. De fiecare dată când îl rescriam, părea să fie din ce în ce mai prost, dar nu mă puteam abține.
[...]
După ce l-am trimis, l-am sunat pe Augustus și am stat de vorbă până târziu, discutând despre "O durere supremă", iar eu i-am citit poezia lui Emily Dickinson pe care Van Houten o folosise drept titlu, iar el mi-a spus că aveam o voce potrivită pentru a citi și că nu mă oprisem prea mult după fiecare vers, apoi mi-a spus că cel de-al șaselea volum din "Prețul zorilor", "Sângele aprobă", începe cu un citat dintr-un poem. I-au trebuit câteva minute să găsească cartea, dar, în cele din urmă, mi-a citit versurile:
"Spui că viața ta s-a frânt. Ultimul sărut bun de care ai avut partea a fost cu ani în urmă."
- Nu-i rău, i-am spus. Puțin cam pretențios.
[...]
- Bine, a spus el. Trebuie să mă culc. E aproape unu.
- Bine, i-am zis și eu.
- Bine, a repetat el.
Am chicotit și i-am spus:
- Bine.
Apoi s-a lăsat tăcerea, dar contactul nu s-a întrerupt.
Aproape că-l simțeam acolo, în cameră, alături de mine, dar într-un fel mai bun, de parcă nu eram în camera mea și nici el într-a lui, ci, în schimb, eram împreună într-o a treia dimensiune invizibilă și fragilă, care nu putea fi vizitată decât telefonic.
- Bine, a spus el după un timp care a părut o veșnicie. Poate că bine va fi mereul nostru.
- Bine, i-am zis.
Augustus a fost cel care, în cele din urmă, a închis.
Peter Van Houten a răspuns la e-mailul lui Augustus în patru ore, dar, două zile mai târziu, mie încă nu-mi răspunsese. Augustus m-a asigurat că e-mailul meu era mai bun și că necesita un răspuns mai elaborat, căci Van Houten era ocupat să scrie răspunsuri la întrebările mele și că prozа strălucită necesita timp. Dar tot eram îngrijorată.
NUC înseamnă "nicio urmă de cancer". A ieșit din operație. E în mod oficial NUC. A urmat un mesaj de la Augustus:
Adică, e orb. Deci, e nenorocit.
În acea după-amiază, mama a consimțit să-mi împrumute mașina, astfel încât să pot merge la Spitalul Memorial pentru a-l vedea pe Isaac.
Am găsit camera lui de la etajul cinci și am ciocănit, în pofida faptului că ușa era deschisă, iar o voce de femeie mi-a spus:
- Intră!
Era o asistentă medicală care făcea ceva la bandajele de pe ochii lui Isaac.
- Bună, Isaac, i-am spus.
Iar el a întrebat:
- Mon?
- A, nu. Îmi pare rău. Nu, sunt, ăăă... eu, Hazel. Ăăă, Hazel, de la Grupul de Sprijin? Hazel cea din Noaptea Trofeelor Sparte?
- A, a făcut el. Da, lumea tot spune că, în compensație, mi se vor îmbunătăți toate celelalte simțuri, dar ÎN MOD EVIDENT, ÎNCĂ NU S-A ÎNTÂMPLAT. Bună, Hazel, de la Grupul de Sprijin! Vino încoace să-ți pot examina fața cu mâinile și să-ți pătrund în profunzimea sufletului așa cum o persoană care nu e oarbă n-ar putea s-o facă.
- Glumește, mi-a spus sora.
- Da, am zis eu. Îmi dau seama.
Am făcut câțiva pași spre pat. Mi-am tras un scaun și m-am așezat, luându-i mâna.
- Bună, i-am spus.
- Bună, mi-a răspuns el.
Apoi, o vreme, nimic.
- Cum te simți? l-am întrebat.
- Bine, a zis. Nu știu.
- Nu știi cum? l-am întrebat.
I-am privit mâna, căci nu voiam să mă uit la fața lui cu bandaje pe ochi. Isaac își rodea unghiile și am zărit câteva picături de sânge la marginile a vreo două cuticule.
- Ea nici măcar nu m-a vizitat, mi-a zis. Vreau să spun, am fost împreună timp de paisprezece luni. Paisprezece luni e o perioadă lungă. Doamne, asta doare.
Isaac mi-a dat drumul la mână pentru a bâjbâi după butonul perfuziei, care, dacă îl rotești, îți oferă o doză de narcotice.
Asistenta, terminând de schimbat bandajele, s-a dat înapoi.
- Isaac, n-a trecut decât o zi, i-a spus ea, cu o oarecare condescendentă. Trebuie să ai răbdare cu tine pentru a te vindeca. Și paisprezece luni *nu înseamnă* chiar atât de mult timp, nu în ordinea lucrurilor. De-abia te pornești, amice. O să vezi.
După care asistenta a ieșit din cameră.
- A plecat?
Am încuviințat din cap, apoi mi-am dat seama că n-avea cum să mă vadă.
- Da, i-am confirmat.
- O să văd? Zău? A vorbit serios?
- Calitățile unei bune sore: să începem, am spus.
- 1. Nu face poante pe seama dizabilității tale, a zis Isaac.
- 2. Îți ia sânge din prima, i-am spus eu.
- Serios, asta-i important. Adică, ăsta e nenorocitul meu de braț sau o tablă de darts?. Nici urmă de voce condescendentă.
- Ce faci, scumpule? l-am întrebat, prefăcându-mă plictisită. Acum am să te înțep cu un ac. S-ar putea să te doară puțin.
- Ce face bolnăviorul meu deștept? mi-a răspuns el.
Apoi, după o secundă:
- De fapt, cele mai multe dintre ele sunt bune. Vreau doar să mă car dracului din locul ăsta.
- Te referi la spital?
- Și la asta, a răspuns el.
Gura i s-a încordat. Durerea era vizibilă.
- Sincer, mă gândesc mult mai mult la Monica decât la ochiul meu. E nebunesc? E nebunesc.
- E cam nebunesc, am fost eu de acord.
- Însă, după cum știi, eu cred în dragostea adevărată. Poate că nu toată lumea e sănătoasă, poate că unii își pierd vederea sau se îmbolnăvesc, dar toată lumea ar trebui să aibă parte de dragoste adevărată și asta ar trebui să dureze toată viața.
- Da, i-am spus.
- Uneori îmi doresc ca toată povestea să nu se fi întâmplat. Toată povestea cu cancerul.
Vorbea tot mai rar. Medicamentul își făcea efectul.
- Îmi pare rău, i-am spus.
- Gus a fost pe-aici mai devreme. A fost aici când m-am trezit. S-a cărăbănit la școală. El...
Și-a întors puțin capul într-o parte.
- E mai bine, a spus în șoaptă.
- Durerea? l-am întrebat.
A dat ușor din cap.
- Bine, i-am spus.
Apoi, ca o scorpie ce sunt:
- Ziceai ceva de Gus?
Dar Isaac adormise. [...] Am plecat.
**
A doua zi dimineață m-am trezit devreme și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mailurile.
[email protected] răspunsese în cele din urmă.
Dragă domnișoară Lancaster,
Mă tem că ți-ai pus credința în cine nu trebuia - dar nu e mai puțin adevărat că așa se întâmplă în general cu credința. Nu-ți pot răspunde la întrebările pe care mi le-ai adresat în scris, deoarece a concepe asemenea răspunsuri echivalează cu a scrie o continuare la "O durere supremă", ceea ce ar putea fi publicat apoi de tine sau împărtășit în altă manieră pe networkul care a înlocuit creierele generației tale. Există telefonul, dar să nu uităm că în acest caz ai putea înregistra conversația. Nu că n-aș avea încredere în tine, dar nu am încredere în tine. Vai, dragă Hazel, n-aș putea răspunde la asemenea întrebări decât în persoană, dar tu ești acolo, în timp ce eu sunt aici.
Acestea fiind spuse, trebuie să mărturisesc că primirea neașteptată a corespondenței tale via doamna Vliegenthart m-a încântat: ce lucru minunat să știu că am făcut ceva care-ți este de folos - chiar dacă această carte mi se pare atât de îndepărtată de mine, încât am senzația că a fost scrisă de cu totul altcineva. (Autorul acestui roman era atât de subțire, de fragil, atât de optimist, prin comparație!)
Dacă vei ajunge într-o bună zi la Amsterdam, te rog, fă-mi o vizită pe îndelete. De obicei sunt acasă. Îți voi permite chiar să tragi cu coada ochiului la lista mea de cumpărături.
Cu sinceritate,
Peter Van Houten
(prin amabilitatea lui Lidewij Vliegenthart)
Mă tem că ți-ai pus credința în cine nu trebuia - dar nu e mai puțin adevărat că așa se întâmplă în general cu credința. Nu-ți pot răspunde la întrebările pe care mi le-ai adresat în scris, deoarece a concepe asemenea răspunsuri echivalează cu a scrie o continuare la "O durere supremă", ceea ce ar putea fi publicat apoi de tine sau împărtășit în altă manieră pe networkul care a înlocuit creierele generației tale. Există telefonul, dar să nu uităm că în acest caz ai putea înregistra conversația. Nu că n-aș avea încredere în tine, dar nu am încredere în tine. Vai, dragă Hazel, n-aș putea răspunde la asemenea întrebări decât în persoană, dar tu ești acolo, în timp ce eu sunt aici.
Acestea fiind spuse, trebuie să mărturisesc că primirea neașteptată a corespondenței tale via doamna Vliegenthart m-a încântat: ce lucru minunat să știu că am făcut ceva care-ți este de folos - chiar dacă această carte mi se pare atât de îndepărtată de mine, încât am senzația că a fost scrisă de cu totul altcineva. (Autorul acestui roman era atât de subțire, de fragil, atât de optimist, prin comparație!)
Dacă vei ajunge într-o bună zi la Amsterdam, te rog, fă-mi o vizită pe îndelete. De obicei sunt acasă. Îți voi permite chiar să tragi cu coada ochiului la lista mea de cumpărături.
Cu sinceritate,
Peter Van Houten
(prin amabilitatea lui Lidewij Vliegenthart)
- POFTIM? am țipat eu. CE VIAȚĂ ESTE ASTA?
Mama a intrat.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic, am asigurat-o eu.
[...]
I-am spus mamei că voiam să-l sun pe Augustus numai pentru a-o face să iasă din camera mea, căci nu mă puteam descurca cu mutra ei tristă de nu-pot-să-fac-în-așa-fel-încât-visurile-fetei-mele-să-devină-realitate.
În stilul Augustus Waters, i-am citit scrisoarea lui.
- Uau! a făcut el.
- Știu, i-am spus. Cum o să ajung eu la Amsterdam?
- Ai o Dorință? m-a întrebat, referindu-se la organizația aceea, Fundația Djinnilor, care se ocupă cu a le asigura copiilor bolnavi împlinirea unor dorințe.
- Nu, i-am spus. Mi-am epuizat Dorința pre-Miracol.
- Ce-ai făcut?
Am oftat adânc.
- Aveam treisprezece ani, i-am spus.
- Sper că nu Disney, mi-a zis el.
- N-am spus nimic.
- Doar nu te-ai dus la Disney World!
- N-am spus nimic.
- Hazel GRACE! a țipat el. Nu pot să cred că ți-ai epuizat Dorința înainte de moarte pentru a te duce la Disney World cu părinții tăi.
- De asemenea, și la Epcot Center, am mormăit eu. Nu-mi vine să cred că am făcut o pasiune pentru o fată care are o asemenea dorință-clișeu.
- Aveam treisprezece ani, am spus din nou, cu toate că, desigur, eu nu mă gândeam decât la pasiune, pasiune, pasiune.
Eram flatată, dar am schimbat subiectul imediat.
Puteam să-i aud zâmbetul ciudat."
Am ales un fragment din această operă pentru că este una dintre singurele povești care m-au făcut să plâng. Este o poveste frumoasă, înduioșătoare, dar mai ales tristă. O poveste de dragoste destul de clasică, dar cu un final neașteptat și dureros.
Acestă carte este una foarte cunoscută în mediul online, este una dintre cele mai vândute cărți din lume, are o adaptare cinematografică, și mai multe premii internaționale.
John Green, autorul, a ales numele cărții după Actul 1, Scena 2 din piesa shakespeariană Julius Caesar: "Men at some time were masters of their fates, / The fault, dear Brutus, is not in our stars, / But in ourselves, that we are underlings." Pornind de la acest citat, autorul a dat cărții titlulThe fault in our stars
