Random (IV) - Lovește cârtița

Textele din seria Random au fost scrise în cadrul cursului de scriere Wannabe 3.0 - Școala de scris al lui Mihai Buzea (1 aprilie - 1 iunie 2025). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.


Relația lor s-a terminat prost. După o a doua rundă de "lângă tine vreau să fiu toată viața", urmat îndeaproape de "nu știu ce îmi doresc", Lia s-a hotărât că nu-i mai poate servi drept yo-yo pentru a treia oară. Oricât de mult îl iubea, l-a îndepărtat, de data asta, pentru totdeauna. Îl primise în viața ei cu de două ori prea mult deja și își plătise greșeala cu lacrimi amare de fiecare dată. Din toată iubirea înflăcărată nu mai rămăseseră decât inițialele lor, scrijelite pe un copac: L + I. Cu toate astea, ea încă îl mai iubea. Nu știa ce să mai facă pentru a și-l smulge din cap. Pe inimă și-ar fi dat cu peria de sârmă dacă ar fi știut că ajută. Iar corpul... Nu mai lipsea mult să și-l biciuiască și să bea cucută ca să-l poată uita, de mâncare și somn deja îl privase oricum. Măcar de i-ar putea uita gustul, mirosul sau atingerile. Sentimentul de siguranță pe care-l avea în brațele lui. Tânjea după el ca un dependent de cocaină după o liniuță.

Au urmat șase luni în care, cu echilibrul fragil și împuținată la trup și la minte, a trebuit să facă față, nu numai propriei inimi rănite, dar și asalturilor lui barbare. A rezistat lunilor de rugăminți fierbinți și promisiuni deșarte precum cetatea Constantinopolului atacurilor otomane ce i-au precedat lui Mehmet al III-lea. A rezistat epistolelor scrise de mână, intervențiilor unor interpuși și mulțimii de gesturi la limita hărțuirii. Într-o zi, Iuliu a mers până într-acolo încât s-a strecurat în curtea Liei ca să-i înmâneze corespondența unilaterală. Ea a înghețat când l-a văzut prin fereastră, nu înțelegea cum a intrat acolo. Nu l-a primit, a acceptat doar scrisorile ca să îl convingă să plece. Apoi și-a dat seama că începea să întreacă orice limită. I-a blocat numărul și a închis orice canal de comunicare, ca într-un joc de Whack-A-Mole. Mai puțin un canal la care nu s-ar fi putut gândi: transferurile pe Revolut. Nu putea împiedica pe cineva să îi trimită bani, aparent. Așa că Iuliu a plonjat către șansa asta ca spre un ultim liman: a început să îi trimită declarații în textul care însoțea fiecare tranzacție. Un mesaj, 10 lei: "Nu-mi mai e frică să fiu lângă tine și să fiu salvatorul tău. Și iubitul tău. Și mai mult de atât". Asta până și-a dat seama că poate trimite și sume mai mici. Un mesaj, 5 lei: "Hai să rezolvăm împreună, hai să nu fugim". Valoare concretă a conținutului: doi bani, cu taxele incluse. După mai multe tentative fără niciun rezultat, a abandonat și mijlocul de comunicare plătit cu bani grei. Lia i-a făcut un bilanț sumar și i-a trimis banii înapoi împreună cu mesajul "Dacă nu înțelegi să mă lași în pace, o să oficializez raporturile cu un ordin de restricție, nu uita că am camere video, mesajele tale și toate scrisorile drept mărturie". Cu fabuloasa sumă care se strânsese în urma transferurilor romantico-financiare, monsieur nu s-ar fi putut duce nici la curve. Iar ea se gândea cu amărăciune: "Atât cântăresc eu în mintea lui de finanțist care are Return of Investment drept unic crez? Măcar să mă fi plătit corespunzător, dacă oricum nu i-am fost decât amantă."

Iuliu a făcut totul ca ea să-i dea încă o șansă. O a treia șansă. A dovedit o perseverență bolnavă, de vânător. În momentul în care ea l-ar fi primit înapoi, el și-ar fi pierdut, pe loc, interesul. Iar ea, Lia-Ciocârlia, de la înălțimile celui de-al nouălea cer, ar fi pupat asfaltul, la bordul unui montagne russe cu destinație fixă: "Iuliu Geier et Co., doar o tură și-ți sar fulgii!". Mândria ei și stropul de rațiune ce îi mai rămăseseră au învins în cele din urmă, nu s-a mai urcat în vagoane pentru încă o experiență de neratat în Trenulețul Groazei. I-a îndesat în cutia poștală toate scrisorile și cadourile cu care încercase să o înduplece în ultimele luni. Destinatar indisponibil.

În perioada care a urmat, dacă se întâmpla să îl întâlnească, ea părăsea zona ca un balon de fotbal degajat de Beckham. Fugea ca de un om primejdios. Până într-o zi. Lia a ales să iasă într-o seară, nu mai suporta izolarea și nici să-și plângă de milă. Și-a pus o rochie care îi amintea de Malena și o pereche de tocuri respectabile. S-a luat de mână și s-a dus la film. A ales un film de acțiune, nu mai era loc de ceva lacrimogen sau romantic, ar fi riscat să dea foc sălii cu tot cu spectatori. Nu mai suporta să vadă oameni fericiți, nici măcar în pelicule. A ales să-i vadă pe alții cum se lovesc și se ucid, ca să nu fie ea nevoită să recurgă la violență. Ajunsă în sală, își ia locul în primire și privește absentă ecranul. Nu durează mult și în aceeași sală își face apariția fostul ei ibovnic. Inima i se oprește. Mai mult, nu era singur. A venit de mână cu o individă. Dacă Lia venise la film cu intenția de a-și lua gândul de la el, n-a fost cu putință. Totuși, nu a părăsit sala. A mulțumit cerului că fericita pereche nu a ocupat fix locurile alăturate.

Filmul începe. Grenade, căști, mascați, scuturi, lupte de gherilă. Dar sunetul era doar cel al unor tocuri mergând așezat pe un hol vast și gol, cu ecou: TAC TAC TAC. În timp ce pe ecran se dezlănțuia iadul. Schije, gloanțe, sânge: TAC TAC TAC sacadat. Nici un alt sunet. Lia rezistă cumva până la finalul filmului, deși îi era greu să se știe în aceeași încăpere cu el. Sala se eliberează, ea dă să fugă de parcă era și ea urmărită de mitralierele din film, ca de fiecare dată când viața îi punea în același loc, în același timp. Dar după doar câțiva pași se oprește brusc. "De ce fug?" se întrebă ea. "El ar trebui să fugă." Și se întoarce brusc pe tocuri și ia urma fericitului cuplu. Nu-i ia mult să-i repereze, mall-ul era gol. Îi prinde din urmă la scările rulante. Se așază la o treaptă distanță de ei, suficient cât el să-i simtă respirația în ceafă. Și în timp ce scara coboară, Lia bate din toc, TAC TAC TAC, lent, cu voluptate, păstrând exact aceeași cadență din genericul filmului. O declarație de război fără un singur cuvânt. "Cum îndrăznești să fii fericit când pentru mine viața s-a oprit?" Mesajul a fost recepționat pentru că, odată ajuns la baza scărilor, Iuliu a grăbit pasul, spre stupoarea partenerei lui ingenue care îl trăgea de mână înapoi. Au grăbit pasul, Lia a grăbit și ea pasul, urmărindu-i îndeaproape. Individa nu părea să se grăbească nicăieri, nu înțelegea că pășea pe un teren minat. Cuplul a cotit. Lia a cotit și ea, urmărindu-i în continuare. Pe culoarul lung și gol nu erau decât ei trei. Și ecoul tocurilor ei. Nu era doar o declarație de război. Era o întoarcere a armelor. În definitiv, nu ea trebuia să fugă și să stea ascunsă, ci el. Ajunși aproape de ieșire, după ce i-a hăituit pe toată lungimea culoarului, ea îi lasă să plece, pentru moment, cu satisfacția unei pisici care se joacă cu un șoarece încă viu. Cotește discret printr-un pasaj subteran și lasă porumbeii în urmă, să-și dea explicații despre cine era nebuna care i-a urmărit prin mall și ce voia? Adevărul e că nici ea nu știa prea bine ce voia de la el. Îl mai iubea? Nu. I-ar fi făcut rău dacă ar fi avut ocazia? Nu. Dar orgoliul ei rănit încă supura. "Cum de ești încă viu dacă m-ai iubit până la sfârșitul vieții tale?" A ripostat printr-un joc naiv, fără nicio miză. Pentru prima oară nu s-a mai ascuns. De acum încolo nu avea să mai fugă niciodată de nimeni. Își râdea în barbă, gândindu-se la explicațiile pe care le avea de dat monșer pentru tot restul serii. Îl observă privind înapoi cu o mină îngrijorată și lărgindu-și gulerul de la cămașă. Pe moment se declară satisfăcută. Pentru moment era suficient. Adrenalina urmăririi i-a devenit noul drog preferat.