O cursă fără medalie
Andrei Diaconescu
Andrei Diaconescu
Războiul a început când dormeam. Ziua în care promisiunile externe nu au mai contat. Ziua în care au venit și noi nu eram pregătiți, fiind preocupați de mize mici. Că doar "ce treabă au ei cu noi?" Ei bine, au avut - precum bătăușul din spatele blocului, care-și exersează pumnul pe piciul cu freză de șmecher. De ce? Pentru că poate.
Aș vrea să zic că am fost curajos și că nu am încercat să plec spre casa din munți. Dar am picat la primul filtru de pe autostradă și m-au urcat în camion. De acolo, direct în cazarmă. Uniformă. Instrucție: Culcat! Drepți! Culcat! Lucruri foarte utile într-un război, de altfel. Zilele s-au contopit într-un balamuc de comenzi răstite și fețe la fel de speriate ca a mea. Mirosul de sudoare veche și dezinfectant ieftin din dormitoarele comune a devenit noul meu parfum.
Am învățat că pușca are recul, iar eu sunt un delicat care și-a dislocat umărul la primul tir. Noroc cu caporalul, chiropractor amator, care nu avea timp de prostii. Acum umărul trosnește doar dacă ridic mâna peste cap, noroc că nu fac des cu mâna ca să nu trezesc lunetiștii.
Prima luptă? A fost în a doua săptămână de când m-au înrolat. N-a fost nimic din ce văzusem în filme sau din ce experimentasem în jocurile video. Ciuciu eroi sau discursuri inspiraționale. Doar zgomot infernal în întuneric, haos și o frică rece care-mi amorțea corpul. Am tras la întâmplare, oriunde vedeam o mișcare, o umbră, un scâncet de lumină, orice. Nu-mi amintesc mare lucru, în afară de sunetul asurzitor al exploziilor și gustul transpirației, amestecată cu pământ și praf. La primii zori ai dimineții am vomitat tot ce aveam în mine, inclusiv speranța că voi mai fi vreodată același. Caporalul m-a bătut pe umărul reparat - un gest de consolare și de acceptare. Eram viu. Eram soldat.
Apoi a venit rutina. Am prins gustul cafelei reci în nopțile friguroase. Am învățat să dorm iepurește în tranșee și să trag imediat dacă o frunză croncăne în noroiul înghețat. Am învățat să citesc fața oamenilor, să deosebesc frica de oboseală, furia de resemnare. Am văzut bărbați plângând după mamele sau femeile lor, și bărbați râzând isteric, care apoi alergau în fața inamicului ca să-și prindă sfârșitul. Am văzut cum camarazii se transformă în umbre într-o clipă, lăsând în urmă doar o senzație de gol și un miros puternic de pulbere. Am început să uit cum arată o zi normală, o zi fără zgomot, fără teama constantă.
Nu mai câștigă nimeni în viața asta acum, dar, cumva, tot o jucăm. Prietenii noștri au murit, dar trăiesc în noi mai departe - ne place să zicem când mai îngropăm o tură. Ne dă un scop: să-i ducem mai departe.
***
Au trecut săptămâni, poate luni, contopite într-o aceeași rutină morbidă. Într-una din acele zile, pe când eram în baracă și mă concentram pe o rugăciune, a intrat vijelios caporalul. Rugăciunile sunt forma mea de meditație în aceste vremuri, deși sunt agnostic de fel. Adesea mă gândesc dacă mă aude cineva. Până la urmă, vorba lui Gelu, tanchistul, după ce am trecut printr-un sat ars până la ultimul fir de pai: "Dumnezeu nu mai vine. De rușine că ne-a creat, de teamă că noi suntem chipul și asemănarea sa, s-a închis în casă și nu mai iese". Sau, cum zicea it-istul cu care am împărțit o băutură incertă în tranșee, al cărui nume l-am uitat: "Rugăciunile voastre sunt spamuri, iar Dumnezeu are un antivirus mult prea bun pentru voi. Vă duceți direct în junk!".
- Pe loc repaus, Tudore, spuse caporalul în timp mă evalua din ochi. Spune, e adevărat că erai alergător în civilie?
- Da, să trăiți. Amator.
- În cât timp îmi faci vreo 20 de kilometri pe munte? Întrebă, desfășurând o hartă pe pat.
- Depinde de munte, să trăiți. Aș zice spre trei ore.
- Ai două ore jumătate să ajungi în punctul ăsta de aici, zise punând arătătorul pe un gogoloi mic și negru pe hartă, nu foarte departe de poziția noastră la scara respectivă. Nu avem niciun vehicul care să poată face drumul ăsta din păcate. Acolo, sus, vei găsi regimentul EGO. Trebuie să-i dai colonelului stick-ul ăsta cu coordonate. E vital să ajungi la timp pentru a redirecționa tirul artileriei. Altfel, până mâine ne-am dus toți dracului.
***
Îmi aduc aminte că, până să înceapă războiul discutam la câte o bere cu băieții despre utilitatea noastră pe front. Niște pulici fără armată, care nu atinseseră în viața lor o armă reală. Pe scurt: carne de tun.
- Frate, zise Răzvan, bombându-și pieptul, eu am rupt Call of Duty, n-am fost departe să intru în echipa facultății.
Răzvan a murit în primele zile. "O problemă de poziționare", scrie în raport. În traducere: friendly fire.
- Eu pot să alerg, am zis atunci timid, stârnind hăhăieli.
- Da bine, mă, Tudore, tu te duci la război să alergi? I-auzi-l pe ăsta, el poate să alerge, de parcă o să faceți curse pe linia frontului. Și au pocnit iar în râs.
***
Am ieșit din baracă, în ploaia măruntă, dar constantă, care transformase poteca într-o bandă lunecoasă de noroi. Deasupra mea, siluetele contorsionate ale brazilor păreau niște monștri tăcuți, veghetori. Am activat ochelarii de noapte: totul s-a transformat într-o lume verde, fantomatică, unde pietrele deveneau umbre amenințătoare și fiecare tufiș ascundea un pericol potențial.
Primii kilometri au fost un calvar. Panta era abruptă, pământul ceda sub bocanc, iar fiecare pas era un act deliberat, o luptă împotriva gravitației. Am învățat să-mi dozez respirația, transformând-o într-un ritm constant, aproape hipnotic. Picior după picior, kilometru după kilometru, nu mai era o cursă contra cronometru, ci o luptă împotriva naturii înseși. Sunetele pădurii - un foșnet de frunze, o creangă ruptă - mă făceau să tresar, să arunc priviri agitate în jur, căutând mișcare, o siluetă, orice ar fi putut semnala o amenințare.
Curând, sub bocancii îngreunați de noroiul lipicios, degetele au început să-mi amorțească, iar mușchii gambelor zvâcneau în cod Morse. Respirația îmi devenise o șuierătură inegală, iar un gust metalic, de sânge, îmi invadase gura.
Timpul era o presiune constantă, dar mintea mea nu se mai agăța de el. Mă concentram pe senzația mușchilor care ardeau, pe plămânii ce cereau mai mult aer, pe inima care bătea sălbatic în piept. Devenisem o mașinărie, un simplu instrument în acest angrenaj infernal, o formă brută de meditație, una a efortului pur.
Genunchii îmi tremurau incontrolabil, iar pașii mei, odinioară ritmici, se transformaseră într-o târșâială spasmodică. Știam că sunt pe ultima sută de metri a resurselor. Ultima picătură de glicogen, ultima doză de adrenalină. Fiecare fibră a corpului meu urla să mă opresc, să cedez, dar voința mea, subțire ca o lamă, refuza să se frângă.
Când, în cele din urmă, am zărit silueta vârfului - o pată abia vizibilă prin ploaie și întuneric - am știut că mă apropiam. Mai erau doar câteva sute de metri, probabil cele mai grele din viața mea. Și atunci, pentru o clipă, m-am gândit la Răzvan. La râsul lui, la convingerea lui naivă că jocurile video te pregătesc pentru așa ceva. Ironia era atât de amară încât am simțit un fior rece, mai puternic decât ploaia. Dar am continuat. Pentru că, da, eu în război alergam.