Neghiobul și marea preoteasă
Alex Ghearasămescu
Alex Ghearasămescu
"Nu am vorbit cu el". Rămase apoi ca suspendat câteva clipe până ce persoana de la celălalt capăt al firului își termină interogația. Îi era cunoscută ca o litanie, dar își așteptă calm rândul. Cu mâna dreaptă își sprijini încheietura pe marginea mesei, lăsându-și degetele să mențină un ritm doar de el știut. Când se auzeau la telefon, fuma. Un obicei deprins în adolescență, o încercare de a accede la un statut pe care nu îl avea, de bărbat. Și pe care abia ani mai târziu va înțelege că nu îl va atinge până la moarte, a ei sau a lui, cel puțin nu în relație cu ea. "Cu mama nu poți fi bărbat".
Sprijinit pe două capre de lemn, se afla blatul mesei de lucru. Plin ca întotdeauna când lucra. Cărți vechi, unele fără coperți, caiete de schițe, culori și instrumente de scris și desen ocupau o treime din suprafață. Două biblii, dintre care una în imagini și un volum frumos legat, ediție de buzunar, a Psaltirii, se aflau în apropierea aparatului de telefon. Sub scrumieră, două titluri de Kazantzakis. Îi plăcea să se știe mereu în apropierea marelui maestru. Central, după scrumieră și paharul de rom, câteva bucăți de cărbune și un studiu neterminat al unei gambe. Un ecorșeu ce surprindea secvențial încărnarea sau descărnarea osului tibiei. "Probabil încă o vizită la morgă și va fi gata". Nu îi era clar ce avea să facă cu el, așa că momentan era mulțumit să îl privească. Un pachet de cărți de tarot de Marsilia era pus deasupra schiței. Zâmbi complice când îl întâlni cu privirea, amintindu-și că trei cărți nu se găseau în pachet. Trei arcane mari, Neghiobul, Marea Preoteasă și Moartea. "Punctele fixe ale destinului nu-s de jucat". Îi plăcea să le știe la adăpost. Marea preoteasă marca începutul Ecleziastului într-una dintre biblii, iar Neghiobul și Moartea îi erau încredințate singurului care ar fi putut avea grijă de ei, bătrânului Nikos.
Trase adânc fumul în piept știind că urma rândul său. "Da, scumpa mea mamă. Știi că tot ce îmi doresc este să te știu fericită și liniștită. Dar nu am vorbit cu el. Cum aș fi putut?". Lăsă fumul să iasă în timp ce se lăsă pe spate, așteptând vocea de la celălalt capăt al liniei să își termine pledoaria. Îi plăcea acest dialog. Și-l imagina ca pe scenă din tragediile antice grecești în care corul, deși nevăzut, îi răspunde mereu eroului. Un dans sâcâitor-reconfortant. Știa de asemenea că fără acest dialog nu ar fi putut continua munca. Prezența fantomatică a mamei ar fi umplut întregul spațiu al atelierului. Susținut de spătarul fotoliului, își reluă ritmul numai de el știut.
Câte avea de terminat! Proiecte, schițe, lucrări mari. Și mereu apăreau tot felul de lucruri mărunte și "meschine" care îl opreau și îl răpeau de lângă dragostea lui. Culori, cuvinte, fraze, materiale și texturi. Simți voluptatea proximității muzei. Tot ce își dorea era să se lase în brațele îmbrățișării ei, să i se pună la dispoziție, cu trupul, dar mai ales cu întregul suflet. Gândea, pentru fiorul creației cuvântul sațietate este un sacrilegiu, o blasfemie. Plonjarea, și călătoria, și întâlnirea, toate îi erau atât de cunoscute, la fel și foamea de aceste senzații. Se simțea mai acasă în acea lume decât în "această caricatură fadă, sufocată de conformism".
Dar apoi mai erau criticii, acești "căcănari impotenți. Care nu pot face saltul. Cum ar putea înțelege de pe margine, când tot ce au este cuvântul pus în slujba rațiunii?". Îi disprețuia deopotrivă pe ei și pe această muză trădătoare care a ales să orbească spiritul sub pretextul adevărului. "Un adevăr care sărăcește. O frigidă", obișnuia să spună în desele interviuri pe care le acorda.
Ritmul degetelor se schimbă, iar privirea căută ceva familiar în care să se re-ancoreze. Văzu ceasul de perete. Era suficient timp. Pe mama nu o oprea niciodată. "Ea a dat viață, ea merită totul".
Întinse mâna după brichetă pentru o nouă țigară. Dar nu o aprinse. Suspendat își aștepta rândul. "Da, scumpa mea mamă. Știu! Ești îngrijorată. Dar eu chiar nu știu. Nu uita că suntem gemeni, nu siamezi". Pentru o clipă fu mândru de această metaforă, apoi se sfii și îi păru rău. "Semn de slăbiciune, aroganța evidentă. Ea trebuie îmbrăcată, drapată și aranjată precum o femeie bine. Nimic evident, nimic ostentativ care să atingă ochiul direct. E ceva ce porți în suflet, dar pe care corporal îți este permis doar să îl sugerezi. Altfel ești doar un țărănoi".
Vocea corului își continua partitura cunoscută. "Câte avea de terminat". Selectase deja lucrările pentru expoziția din Germania. Un chin. Mereu același chin când se despărțea de ele. O nemulțumire care nu îl părăsea niciodată, "puteam mai bine". Spaimă și teamă că nu pusese suficient din el în lucrările trimise. Era îngrozit când găsea cea mai mică urmă a unui altuia în ceea ce el simțea ca fiind al lui. Gândul că muzele doar se jucaseră cu el, că mai fuseseră și alții care primiseră același sărut, aceleași priviri și binecuvântări îl arunca în cele mai negre hăuri. În acele momente nu mai simțea că plonjează, că zboară însoțit de îngeri, ci doar cade. "Uitat! Iată un cuvânt ce ar trebui șters din existență. Singurul cuvânt de care până și Dumnezeu se teme".
Era din nou rândul lui, așa că trase adânc fumul țigării. "Da, scumpa mea mamă. Dar știi cum este el... Da. Și eu îl iubesc, chiar dacă e mai sec de viață decât un sonet de Shakespeare". Ultima parte o păstră totuși pentru el. "Aici ne asemănăm, ca doi gemeni. Iubim ceea ce facem. Eu nu m-aș vedea ieșit din atelier, iar el, când lucrează, se închide cu nebunii lui la un loc. Știi asta". Pentru acest fapt își respecta enorm fratele geamăn. Era psihiatru într-un sanatoriu din nordul Franței. "După coloanele lui Hercule, în afara sau dacă vreți după granițele umanului", își aduse aminte că folosise această descriere într-o revistă care îi ceruse să împărtășească câteva detalii despre viața sa personală. Cele două săptămâni din lună în care lucra prefera să rămână închis și el în sanatoriu cu pacienții săi. De cele mai multe ori își lăsa toate obiectele personale în grija asistentelor, lăsând indicații să nu fie deranjat sub nicio formă de nimic din lumea exterioară zidului ce înconjura clădirile și parcul spitalului.
Pentru posibilitatea de a fi închis și separat de o lume "care nu te interesează", își pizmuia fratele. Chiar una dintre expozițiile pe care le organizase în urmă cu șapte sau opt ani fusese inspirată de acest sentiment. "Plonjonul" pornise de la imaginea lui care pășește pe sub arcada boltită, de piatră, a sanatoriului. Și apoi intră, face pasul ritualic, saltul în propriul spațiu, acest loc suspendat, ermetic. Lucrările fuseseră bine primite și recenzate, chiar dacă nici "un căcănar de critic" nu înțelesese mesajul sau intensitatea și miza lor.
Reveni în spațiul atelierului și își surprinse imaginea ondulată în oglinda de fier de pe peretele din fața lui. Prieten vechi, ea i-a fost adesea însoțitor. Era prinsă cu patru șuruburi mari, cu cap rotund, dispuse în cele patru colțuri. Imaginea, prin simetrie și încadrare în spațiul atelierului, îi produse plăcere.
Știa că discuția se apropia de final așa că își aprinse o ultimă țigară, "a cincea". De obicei se încheia la a patra, dar de data asta rezistase mai mult. Cu fumul în piept își așteptă rândul. "Da, scumpa mea mamă. Ai câștigat, cum mereu o faci. O să îi zic să te sune după ce ne vedem la vizita de seară".